Inima este omul insusi

Când ne rugăm suntem neapărat datori să punem stăpânire pe inimă şi s-o întoarcem către Domnul. Este nevoie ca inima să nu fie rece, vicleană, necredincioasă, îndoită: altminteri ce folos de la rugăciunea noastră, de la postirea noastră? Oare bine este să auzim de la Domnul glas mânios: Se apropie de Mine norodul acesta cu gura lui şi cu buzele lui Mă cinsteşte, iar inima lor departe stă de la Mine (Mt. 15, 8)? Aşadar să nu stăm în biserică precum nişte slăbănogi cu sufletul, ci orice om să ardă cu duhul său lucrând Domnului. Nici oamenii nu pun mare preţ când le facem vreun bine cu răceală, din obişnuinţă. Iar Dumnezeu vrea tocmai inima noastră. Dă-Mi, fiule, inima ta (Pilde 23, 26), fiindcă inima e lucrul cel mai însemnat în om, viaţa lui. Mai mult: inima este omul însuşi. Drept aceea, cine nu se roagă sau nu slujeşte lui Dumnezeu cu inima e ca şi cum nu s-ar ruga deloc, fiindcă atunci se roagă doar trupul lui, care în sine, fară suflet, este pământ şi nimic mai mult. Amintiţi-vă că stând la rugăciune staţi înaintea lui Dumnezeu, Ce înţelege toate. Drept aceea, rugăciunea voastră trebuie să fie, ca să zic aşa, cu totul duh, cu totul înţelegere.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, În lumea rugăciunii, Editura Sophia, București, 2011, p. 9)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: