Între Constantinopol și Stalingrad, între două simboluri

(Autor: Marius Niculescu)
29 Mai 1453. Astăzi se împlinesc exact 571 de ani de la un eveniment crucial care a șocat omenirea, care a marcat un moment de cotitură în istoria întregii creștinătăți, atât cea răsăriteană, cât și cea apuseană; Constantinopolul, cel mai râvnit oraș din lume, a fost cucerit de turcii musulmani, conduși genial de tânărul și ambițiosul sultan de numai 21 de ani, Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul)!
Occidentul catolic a avut un rol negativ decisiv și rușinos în acest dezastru inimaginabil, prin pasivitatea, prin non-implicarea de neiertat de care s-a făcut vinovat, prin faptul că n-a înțeles la timp că Islamul reprezenta o amenințare, nu doar pentru schismaticii creștini răsăriteni, ci chiar și pentru el, prin faptul că n-a făcut nimic și a lăsat singur Imperiul Bizantin atunci când sultanul a pornit asupra Constantinopolului, un imperiu care de-a lungul timpului a protejat și educat națiunile occidentale și care l-au răsplătit doar cu ingratitudine, un imperiu redus la acea vreme practic doar la dimensiunile orașului construit de Constantin cel Mare între anii 324-330, redus doar la o oază de civilizație creștină în mijlocul unui ocean musulman!
Papa de la Roma era singurul om de pe pământ care avea puterea să unească toate forțele creștine catolice din Vestul Europei pentru a ajuta Constantinopolul în lupta lui cu uriașa armată a lui Allah; nu a făcut-o, lucru care nu se va putea uita niciodată!
Papa de la Roma avea datoria morală să vină urgent în ajutorul Constantinopolului, în primul rând din iubire de Dumnezeu, apoi în onoarea religiei pe care o slujea, iar în al treilea rând ca reparație după crima împotriva umanității, după actul de o barbarie fără seamăn, fără precedent în istorie, pe care au comis-o armatele sale creștine catolice în timpul celei de-a patra cruciade, când au distrus și au devastat iremediabil Constantinopolul, fără ca acesta să-și mai poată reveni vreodată.
Până în momentul cruciadei din 1204, Constantinopolul, centrul economic, politic, cultural și religios al Imperiului Bizantin, a fost, în epoca sa de glorie, cel mai mare, cel mai bogat, cel mai rafinat oraș din Europa, supranumit „Regina Cetăților”, orașul spiritului absolut, al miracolelor, al grandorii și al desăvârșirii.
Când Europa medievală nu știa ce înseamnă școlarizarea, Imperiul Bizantin era la apogeu. Nicio școală din lume nu depășea renumele Universității din Constantinopol, fondată de Teodosiu al II-lea, care aduna învățați din toată lumea.
Visul bizantin a existat cu mult înaintea visului american!
Imperiul Bizantin, cel mai străvechi imperiu din Europa…nu a existat, de fapt, niciodată un imperiu cu acest nume!
Această sintagmă era total necunoscută celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului; bizantinii nu s-au numit niciodată unii pe alții bizantini! Ei se considerau romani și așa își și spuneau! Împăratul care domnea la Constantinopol se considera succesorul direct al celui dintâi împărat roman, Octavianus Augustus (31 î. Hr. – 14 d. Hr.); el se semna cu cerneală roșie „Împărat și Autocrat al Romanilor”!
Termenul de bizantin este unul convențional, aparținând istoriograficei moderne occidentale, inventat la un secol de la căderea Constantinopolului (1557) de către un istoricul german Hieronymus Wolf (1516 – 1580), care pornind de la vechiul nume grecesc al orașului Byzantion, a creat cuvântul latin Byzantium.
Denumirea oficială a Imperiului în limba latină a fost de Romanía, (Pωμανία – greaca medievală) sau Imperium Romanorum, (Βασιλεία Pωμαίων)!
Pe 21 mai, Mehmed al II-lea (1432-1481) a trimis o delegaţie la Constantinopol care să ofere termenii capitulării. Dacă oferta ar fi fost acceptată, oraşul ar fi fost salvat de cele trei zile tradiţionale de jaf şi de măcel.
Morior Invictus!
Preferăm să murim luptând, dar nu ne predăm! Acesta a fost răspunsul Împăratului Roman, cu toate că turcii otomani îi depășeau numeric într-un raport de 10-1 pe apărătorii cetății, iar armamentul modern de care dispuneau era net superior. Oferta sultanului fost respinsă pe loc!
Ziua de 29 mai 1453 nu a însemnat doar căderea Constantinopolului, dar și ziua când, simbolic, ultimele vestigii ale Imperiului Roman, cel care a dat lumii cea mai mare și mai strălucitoare civilizație, au trecut complet și definitiv în istorie; trecuse un mileniu de la Căderea Romei!
Cea mai importantă și mai durabilă moștenire lăsată de Imperiul Roman omenirii a fost creștinarea Europei!
Stalingrad a fost orașul a cărui importanță în anul 1942 era dată de valoarea de simbol pe care i-o atribuia numele său – orașul lui Stalin – și mai puțin de considerente economice, militare sau geostrategice.
Hitler își dorea să cucerească acest trofeu mai mult decât orice și de aceea a făcut tot ceea ce a putut, a sacrificat tot ceea ce a avut mai bun pentru a-l cuceri, pentru a-l șterge de pe fața pământului !
O sută de metri până la Volga! Cine se putea gândi că acea sută de metri nu va putea fi străbătută niciodată de cea mai puternică armată a Wehrmachtului, Armata a 6-a, condusă de Friedrich Paulus?
Tot prestigiul nostru, ca și cel al Uniunii Sovietice, va depinde de modul în care se va încheia această bătălie, declara Joseph Goebbels.
Bătălia care a marcat secolul XX, considerată una dintre cele mai sălbatice din istorie, s-a desfășurat și ca un război media global.
În puburile de pe cuprinsul Angliei, radiourile erau deschise când începeau știrile de seară, pentru a fi apoi închise imediat ce se terminau de transmis relatările despre Stalingrad. «Nimeni nu voia să audă altceva», remarca un reporter britanic. «Cu toţii vorbesc despre Stalingrad, doar despre Stalingrad».
Războiul a făcut din Stalingrad vedeta planetei, Orașul Universal, Orașul Epocii, gândul şi năzuinţa neamului omenesc!
Orașul Stalingrad devenise în acele zile un simbol puternic al poporului rus, popor pe care Marele Război pentru Apărarea Patriei l-a transformat în acei ani într-o națiune adevărată!!
După 54 de zile de lupte crâncene, imensele ziduri înalte de treizeci de metri, cu o fundație de zece metri, construite de Teodosiu al II-lea la începutul secolului al V-lea, care rezistaseră atacurilor de orice tip vreme de o mie de ani, au cedat sub asaltul tunurilor uriașe ale invadatorilor, construite special pentru acest asediu – iar Constantinopolul a fost cucerit!
După o istorie incredibilă de peste 1000 de ani, după ce 23 de armate l-au asediat în decursul acestui mileniu, Constantinopolul a fost în final cucerit definitiv, de cel considerat, datorită chiar acestei victorii, cel mai mare sultan din istoria Imperiului Otoman!
Era o zi de marți…de-atunci, marțea e considerată ziua cu ghinion a săptămânii!
Târziu, în noaptea de 28 mai 1453, Împăratul Constantin al XI-lea Paleologu (1404-1453) în vârstă de 48 de ani, urmașul Caesarilor, a rostit un ultim discurs în fața ofițerilor săi, unul dintre cele mai cutremurătoare din istorie:
Iată-l:
Prea nobili conducători, iluștri tribuni, generali, curajoși camarazi oșteni și prea cinstiți cetățeni!
Știți prea bine că ceasul a sosit: dușmanul credinței noastre dorește să ne prigonească și mai mult, pe mare și pe uscat, cu toate mașinile și tacticile sale….ca un șarpe care este gata să-și scuipe veninul. Se grăbește să ne înghită, ca un leu sălbatic.
Din acest motiv, vă implor să luptați ca niște bărbați cu inimi curajoase, așa cum ați făcut de la începutul acestei zile, împotriva dușmanilor credinței noastre.
Las în mâinile voastre glorioasa, faimoasa, respectata, nobila, strălucitoarea Regină a tuturor orașelor, patria noastră.
Știți prea bine, frații mei, că avem patru porunci care ne obligă să preferăm moartea în locul supraviețuirii: prima, credința și evlavia noastră; a doua, patria noastră; a treia, împăratul uns de Dumnezeu; a patra, rudele și prietenii noștri.
Ei bine, fraților, dacă fie și numai pentru una din aceste porunci trebuie să luptăm, cu atât mai responsabili suntem să luptăm pentru toate patru, așa cum bine puteți înțelege…
Arătați-le scutul vostru, săbiile, săgețile și lăncile voastre…pentru ca păgânii să afle că au de-a face…cu stăpânii și seniorii lor, urmașii grecilor și ai romanilor.
Dacă Dumnezeu acordă victoria păgânilor….vom fi lipsiți de o asemenea patrie binecuvântată și de libertatea noastră…vom fi despărțiți de dragii noștri copii, de soții și de rude.
Din aceste motive, camarazi soldați, pregătiți-vă, stați hotărâți și rămâneți curajoși pentru mila lui Dumnezeu!…
Gândiți-vă, deci, fraților și camarazi de arme, cum pomenirea morții noastre, a amintirii, faimei și libertății noastre poate rămâne vie în veci!
După ce a rostit acest discurs, apărătorii cetății, fără să-și poată opri lacrimile, s-au întors pe poziții ca să înfrunte atacul otoman, dar rezistența lor eroică avea să se dovedească zadarnică. În primele ore ale zilei de 29 mai, copleșiți de numărul dușmanilor, Împăratul și mulți dintre comandanții săi au fost uciși în luptă și turcii s-au revărsat în cetate.
Potrivit unui martor ocular veneţian, «pe străzi sângele curgea şiroaie ca apa de ploaie după o furtună neaşteptată».
În după-amiaza zilei fatidice de 29 mai, Mehmed Fatih (Cuceritorul), călare pe un cal alb, a intrat în oraș cu un alai fastuos; când a ajuns la Hagia Sofia a descălecat, s-a înclinat până la pământ și și-a presărat o mână de țărână pe turban, gest de umilință înaintea lui Allah, adevăratul biruitor. Apoi a intrat în catedrală și a pus un muezin să se urce în amvon și să vestească de acolo că nu există altă divinitate în afară de Allah și Mahomed este profetul Lui.
Marea catedrală a creştinătăţii răsăritene construită de Iustinian, clădirea cu cea mai amplă cupolă din toată lumea (31 de metri diametru), care reuşise să reziste aproape un mileniu, devenise acum cea mai mare moschee a lumii musulmane, sub semnul Semilunei turcești, deasupra căreia flutura acum steagul verde al Islamului!
Rușinea și durerea au fost imense pretutindeni în Europa Occidentală, dar, în ciuda eforturilor papale de a aduna o armată pentru a ataca orașul, tot ce se putea face acum era să se plângă pierderea orașului și să se lupte pentru a-i opri pe otomani să înainteze și mai mult înspre vest.
Pare de necrezut, dar au existat mulți locuitori ai cetății care nu erau deloc dispuși să-și sacrifice viața, care dovedeau prea puțin interes pentru gesturi eroice ultime; au existat bizantini bogați care preferau să-și tezaurizeze averea, în loc să facă donații ca să finanțeze apărarea, în vreme ce oamenii mai săraci pretindeau să fie plătiți ca să lupte.
În fapt, toți aceștia preferau autoritatea sultanului otoman celei a Occidentului catolic, deoarece, pe de o parte, experienţa trăită de bizantini în perioada ocupaţiei latine a Constantinopolului (1204-1261) a fost atât de tristă şi a lezat atât de mult orgoliul grecesc încât persistau resentimente puternice în sânul populației, iar pe de altă parte aveau speranța ca Mehmed Cuceritorul să fie mai tolerant cu credința creștină ortodoxă.
Speranța însă câteodată ucide, iar realitatea a fost cu totul alta. Islamul a venit într-adevăr, dar nu cu mâna goală, ci însoțit de jafuri, violuri și crime care s-au abătut asupra Constantinopolului. Zeci de mii de creștini au fost uciși, mutilați, luați în sclavie, violați, sodomizați, biserici și morminte profanate – cadavre deshumate pentru a găsi aur.
Fiecare cort al armatei otomane era un colț de paradis, plin de fete și băieți, tineri creștini de o frumusețe răpitoare, destinați a fi sclavii sexuali de vis ai turcilor musulmani învingători!
Iar cel care a rostit celebrele cuvinte – mai bine turbanul turcesc, decât mitra papală – a primit ceea ce merita și nu ceea ce credea: refuzând să-și trimită frumosul băiat în vârstă de 14 ani sultanului, pentru a face parte din haremul lui de băieței, în ziua de 5 iunie, Lukas Notaras, mare duce și comandantul suprem al forțelor de apărare, cel mai bogat om din Constantinopol, a fost decapitat, împreună cu băiatul și ginerele său, iar soția sa a murit în sclavie.
Vae Victis!
În ziua 31 ianuarie 1943, după șase luni, încleştarea de la Stalingrad, unică în istoria modernă prin coborârea războiului la nivelul luptei corp la corp de tip Ev Mediu, s-a încheiat din punct de vedere practic.
La 12:35, Grupul de Armate Don (din Armata Roşie) captează ultimul mesaj radio trimis în eter de Armata a 6-a a Wehrmacht-ului.
E Comunicatul Meteo: „Plafon de nori, 5.000 metri, vizibilitate, 11 kilometri, cer limpede, temperatură – 31 C, ceaţă şi fum deasupra Stalingradului. Staţia Meteo îşi încetează activitatea şi salută patria. Bătălia de la Stalingrad s-a încheiat!”
La ora 11, proaspăt feldmareşalul Friedrich Paulus (supranumit Der Lord), comandantul Armatei a 6-a germane, (căsătorit din 1912 cu o româncă de viţă nobilă, Elena-Constance Rosetti-Solescu, alintată de prieteni Coco, familie Rosetti care a venit în Moldova din Constantinopol pe la 1650 și se trăgea din Lascaris Rosetto, mare logofat al Patriarhului de la Constantinopol) s-a predat ruşilor în bunkerul din subsolul ruinelor fostului Univermag, subsol în care funcţionează azi Muzeul Amintirii.
În Nord însă, Corpul XI, condus de generalul Karl Strecker şi alcătuit din 50.000 de oameni, a continuat lupta şi după 31 ianuarie. Comandanţii de divizie îl obligaseră pe Strecker să nu trateze cu ruşii.
La 10:30 însă, în dimineaţa lui 2 februarie 1943, strigând „Heil Hitler!”, Strecker se predă, aceasta fiind ziua în care Stalingradul a încetat să mai fie Capitala Lumii din punct de vedere mediatic.
Din cei peste 91.000 de prizonieri de război germani de la Stalingrad, doar 6000 se vor mai întoarce în Germania, nu însă înainte de 10 ani!
Vae Victis!
Nici Constantinopolul și nici Stalingradul nu au fost dorite de invadatori pentru bogăția lor, pentru importanța economico-militară sau poziția geografică; au fost dorite în primul rând pentru valoarea lor de simbol!
Un simbol pentru care atât sultanul Mehmed al II-lea Cuceritorul cât și dictatorul Adolf Hitler au considerat că trebuie să lupte cu orice preț.
Un simbol pentru care ienicerii Semilunei și războinicii Wehrmacht-ului au considerat că merită să moară.
Cele două evenimente colosale reflectă ceea ce se poate întâmpla atunci când se întâlnește valoarea inestimabilă a unor simboluri cu ambiția crudă a unor conducători atotputernici.
Constantinopolul a fost cel mai important simbol al creștinătății și de aceea Mehmed al II-lea, cel mai tânăr sultan din istoria Imperiului Otoman, s-a grăbit să atribuie campaniei sensul de jihad împotriva necredincioșilor.
Este intolerabil, declara sultanul, ca orașul Constantinopol, înconjurat de pământurile Islamului, să dăinuie în continuare sub un monarh creștin.
Decât un imperiu fără Constantinopol mai bine deloc, a spus sultanul otoman; și a cucerit capitala Imperiului Roman, pe care a transformat-o în Capitala Imperiului Otoman!
Simbolurile fac parte din sufletul unui popor, al unei țări, ele sunt o componentă de bază a culturii naționale. Un atac la simbolurile unui popor reprezintă un atac grav la cultura acelui popor; iar un popor fără cultură este un popor ușor de manevrat, un popor deja învins. .
În anul 1453, Occidentul măreț, bogat, puternic și strălucitor, orbit de vanitate, orgoliu și invidie, sfâșiat de rivalitățile îndelungate politice și dinastice din regatele apusene, nu a fost capabil să înțeleagă imensa valoare de simbol a Constantinopolului; vedea în orașul milenar doar o relicvă anacronică, a cărei dispariție nu putea decât să slăbească puterea credinței ortodoxe, pe care o vedea ca un adversar de temut la competiția pentru inima creștinilor.
Ceea ce a început în zorii modernității, în plină perioadă a Renașterii, când a lăsat Constantinopolul pradă turcilor musulmani și prin aceasta a pus întreaga Europă în pericol de moarte, Occidentul continuă și astăzi sub forma unui totalitarism fondat pe o ideologie malignă concepută, născută, crescută și perfecționată în instituțiile sale de elită, totalitarism cunoscut sub numele de Progresism (Marxism Cultural sau Neomarxism), cu multiple diviziuni – corectitudine politică, globalism, feminism, discriminare pozitivă a minorităților, încurajarea imigrației și mixajul entităților de orice fel), care își dorește cu fanatism să ne răstoarne valorile sociale, comportamentale, morale, considerate relicve ridicole ale trecutului, care își dorește cu orice preț să renunțăm la fundamentele istorice ale creştinismului, care vrea să ne distrugă simbolurile!
Pentru a nu mai avea de ce să luptăm!
Pentru a fi cuceriți!
Spre deosebire de totalitarismul – comunism, care a venit în România din Rusia, totalitarismul – progresism vine în România din America, via Europa Occidentală și se bazează, conform definiției, pe teama oamenilor de a tăgădui minciunile.
Iar marxismul (indiferent că este economic sau cultural) și democrația nu pot coexista!
Anul 2024, luna mai. După 571 de ani de la Cucerirea Constantinopolului, Președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan a decis transformarea în moschee a bisericii ortodoxe Sfântul Mântuitor din Chora de la Istanbul, parte a patrimoniul bizantin, iar Creștinătatea, prin vocea prim-ministrului grec Kyriakos Mitsotakis, urmaș al viteazului Ahile, a protestat vehement, ferm și războinic, printr-un cuvintele scâncite: Mi-am exprimat dezacordul!
În timpul acesta, Occidentul măreț, strălucitor și creștin (efeminat și decadent) este ocupat – urmărește cu atenție și implicare concursul Eurovision, o aiureală propagandistică progresistă în care urâţenia revendicată voluntar este sacralizată și devine un model estetic, iar la final, deosebit de satisfăcut de rezultat, aplaudă cu frenezie câștigătorul/câștigătoarea!
Între Constantinopol și Stalingrad…între două simboluri…
Post scriptum:
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, locțiitor al tronului Cezareei Capadociei, poate lua în considerare, începând din acest an, rostirea unui discurs în ziua de 29 mai (așa cum a procedat în importanta zi de 17 mai, Ziua Mironosițelor), pentru a comemora zecile de mii de creștini care au plătit cu viața lor, a copiilor și părinților lor, stăruința în a-și păstra credința ortodoxă, religia strămoșească, pe care o împărtășim și noi, Românii, pentru a comemora Căderea Constantinopolului, Bastionul Religiei Creștine Ortodoxe!!
Continuitatea bizantină o regăsim în tot spaţiul creștin ortodox, Bizanţul fiind încă viu prin spiritualitatea, arta şi cultura sa, cele mai importante monumente bisericeşti româneşti fiind de inspiraţie spirituală şi culturală bizantină.
Anul trecut, Mustafa Șentop, Președintele Marii Adunări Naționale a Turciei a adresat urări cu prilejul celei de-a 570-a aniversări a cuceririi Istanbulului:
„La mulți ani pentru cei 570 de ani de la cucerirea Istanbulului, perla lumii și cel mai iubit oraș al națiunii noastre, de către sultanul Mehmed Cuceritorul, sultanul sultanilor, care a deschis și a închis o epocă, schimbând cursul istoriei.”
În fiecare an, Turcia sărbătorește cu mare entuziasm în toată țara și în Republica Turcă a Ciprului de Nord (KKTC) cucerirea Constantinopolului. Așa cum e normal!
Biserica Ortodoxă Română are datoria sfântă de a aminti credincioșilor ortodocși români în fiecare an, în ziua de 29 mai, de ce se poate întâmpla atunci când creștinii de pretutindeni nu sunt uniți în fața unui dușman extern, de ce se poate întâmpla atunci când creștinii luptă unii împotriva celorlalți (războiul Rusia-Ucraina)!
Onoarea religiei creștine ortodoxe obligă Biserica Ortodoxă Română, ca bucuria pe care o resimt turcii musulmani în fiecare an la 29 mai, să o transforme, în sufletul românilor, într-un moment de reculegere, de tristețe și de comemorare a căderii Marelui Constantinopol, a doua Romă, capitala unei civilizații bizantine care a influențat profund cultura și civilizația română, singura continuatoare prin tradițiile sale, prin numele său și peste toate prin latinitatea sa în estul Europei, a Imperiului Roman de răsărit!
Post scriptum 2:
Cezareea Capadociei, oraș bizantin, a fost un important centru al creștinătății în primul mileniu al erei noastre, locul unde s-a născut Sfântul Ierarh Vasile cel Mare (pomenit în calendarul creştin-ortodox la 1 ianuarie). Cucerit de turcii musulmani, locuitorii orașului care nu au fugit din calea lor au fost uciși sau obligați să treacă la Islam.
În prezent este un oraș turcesc cu numele de Kayseri.
Demnitatea de locțiitor al tronului Cesareei Capadociei a fost acordată pentru prima dată mitropolitului Țării Românești, Grigorie al II-lea de la Colțea în anul 1776 și este purtată, ca titlu onorific și privilegiu din 1925 de către patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, in saecula saeculorum!

Acta est fabula, plaudite!

Articol preluat de la:

https://www.cristoiublog.ro/maximus-intre-constantinopol-si-stalingrad-intre-doua-simboluri/

Categoria: Articole

Cautare: