Invataturile lui Gheron Iosif Isihastul – 1: Despre sfintire si nepatimire

Am spus deja cât de greu este să descrie cineva oameni duhovniceşti. Lucrul acesta îl repet iarăşi şi adaug că este o cutezanţă prea mare să încerce cineva să intre în adâncimile şi înălţimile cugetărilor celor luminaţi şi în sufletele purtătorilor de Duh. Încercarea aceasta devine mai grea atunci când cel ce cutează să facă aceasta este neiniţiat şi sărac în această lucrare. De aceea „am aruncat către Domnul grija” (1Pt. 5, 7), „după bogăţia bunătăţii Lui” (Rom. 2, 4), să spună inimilor iubiţilor cititori „care este lărgimea şi adâncimea şi înălţimea” (Ef. 3, 18) orizontului duhovnicesc, unde intră şi se mişcă cei „mânaţi de Duhul lui Dumnezeu” (Rom. 8, 14) şi „se fac şi rămân fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12).

În sfera mediului duhovnicesc nu lucrează legile omeneşti ale logicii obişnuite. De aceea şi Apostolul Pavel îi eliberează de obligaţii pe bărbaţii duhovniceşti, spunând: „Legea nu este pusă pentru cel drept” (1 Tim. 1, 9). Însă pe parcursul nevoinţei, care înseamnă punerea în lucrare a îndemnului evanghelic „Fiţi…!”, există şi se constată lipsuri. Noi, oamenii, suntem chemaţi de la necunoaştere la cunoaştere şi, prin urmare, la credinţă şi pocăinţă. Şi astfel intrăm într-un ciclu de învăţătură şi de sporire, unde, cu cât înaintăm, cu atât micşorăm golul lipsei precedente. În parte vedem adevărul, în parte sporim, în parte ne desăvârşim, şi asta cu Harul şi cu mila lui Dumnezeu. Iar în această sporire firească şi „în parte” este firesc să apară şi lipsuri, care însă nu sunt efectul slăbirii şi încovoierii intenţiei celei bune sau abaterii spre cele de-a stânga. Ceva asemănător se întâmplă cu soarele, ale cărui raze nu luminează şi spatele corpului nostru atunci când discul solar nu a ajuns încă în mijlocul bolţii cereşti, când cuprinde în lumină tot corpul. Adică nevoitorul n-a ajuns încă la plinătatea Harului şi de aceea are încă unele puncte neluminate, adică lipsuri. Aşadar, scopul său în viaţă este atingerea plinătăţii şi a desăvârşirii.

Necunoaşterea lucrării practice în viaţa duhovnicească naşte în mintea omului contemporan multe semne de întrebare, pe care le auzim continuu în întâlnirile şi în discuţiile noastre zilnice. Sfinţirea, adică „desăvârşirea după Dumnezeu”, şi conţinutul ei esenţial aproape întotdeauna sunt interpretate greşit de către cei care se află departe de adevărata experienţă. Să-mi fie îngăduit să citez cu frică şi sfială câteva din judecăţile Părinţilor referitoare la aceasta, pentru a se face înţeles sensul şi însemnătatea sfinţirii potrivit duhului Sfinţilor Părinţi. Arătând şi comentând câteva păreri ale corifeilor Părinţilor noştri, ne vom referi la termenul „sfinţire”. Pentru a ajuta la o oarecare orientare, vom vedea de unde începe, unde ajunge şi cum se înfăptuieşte.

Este cu putinţă ca fiecare dintre noi să guste un anume fel de sfinţire, căci nevoinţa şi calea spre sfinţirea desăvârşitoare trec progresiv prin diferite stadii. Calea care duce la sfinţire şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa, deoarece „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”(Rom. 3, 23). Cu cât cineva urcă mai sus pe scara pocăinţei, în aceeaşi măsură urcă şi pe treptele sfinţirii. Acesta este scopul adevăratei pocăinţe, ca omul să redobândească Harul dumnezeiesc pe care l-a pierdut din pricina păcatului sau de care s-a lipsit trăind departe de credinţă şi de cunoaşterea lui Dumnezeu. Dobândirea Harului nu este ceva în parte, ci înfierea deplină, pe care Hristos o dă credincioşilor prin Biserica Sa. Credincioşii se pot apropia de desăvârşire, dacă vor, atât cât este cu putinţă omului. Iar pe aceasta Părinţii o împart în trei stări: curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Starea a treia se numeşte şi desăvârşire sau nepătimire sau cunoaştere dumnezeiască sau dragoste de Dumnezeu. Se numeşte încă şi sabat, adică odihnă, în care, aşa cum Dumnezeu „S-a odihnit” în ziua a şaptea de lucrurile Sale, tot astfel şi omul se odihneşte de lucrările pocăinţei.

Sfântul Maxim Mărturisitorul citează trei stări generale, obişnuite la monahi, care îi caracterizează pe cei ce se apropie de sfinţire[1]. Prima este „a nu păcătui cu fapta”(2 Tim. 2, 5). Acesta este stadiul curăţirii, în care nevoitorul, luptându-se după lege, starea firească. A doua este „a nu-ţi închipui în sufletul tău gânduri pătimaşe”. Aceasta este starea curăţitoare care are drept caracteristică specială primirea luminării dumnezeieşti, prin care mintea poate izgoni gândurile pătimaşe. Starea a treia, cea desăvârşitoare, este „a privi chipurile femeilor şi ale celor ce te-au mâhnit fără patimă în gândul tău”. Când omul se află în această stare, sufletul atinge libertatea, căci deşi sunt prezente încă în suflet înţelesurile pătimaşe, însă ele nu pot mişca şi răpi sufletul. Acesta este şi scopul principal al vieţii duhovniceşti. Folosirea corectă a înţelesurilor va aduce folosirea dreaptă a lucrurilor. În felul acesta se desfiinţează lucrarea ascunsă a răului, căci, aşa cum accentuează Sfântul Maxim, dacă cineva nu va păcătui mai întâi cu cugetarea, nu va păcătui niciodată cu fapta[2].

Credinţa, frica de Dumnezeu, râvna izvorâtă din ele şi ascultarea fără murmur a poruncilor omoară partea pătimaşă a sufletului. În felul acesta, el se întoarce în întregime spre Dumnezeu, pentru că, aşa cum spune Apostolul, „ceea ce este muritor se înghite de viaţă” (2 Cor. 5, 4). Atunci simţurile lucrează numai în limitele legii necesităţii şi astfel se disciplinează prin înfrânare, pricinuind întristarea şi simţământul păcătoşeniei.

Deşi desăvârşirea se întinde pe planurile citate mai înainte, totuşi oricine poate fi părtaş, în parte, şi la nepătimire. Deşi credinciosul nu s-a desăvârşit în întregime trecând prin aceste trei stări, el cunoaşte. Atunci simţurile lucrează numai în limitele legii necesităţii şi astfel se disciplinează prin înfrânare, pricinuind întristarea şi simţământul păcătoşeniei. Deşi desăvârşirea se întinde pe planurile citate mai înainte, totuşi oricine poate fi părtaş, în parte, şi la nepătimire. Deşi credinciosul nu s-a desăvârşit în întregime trecând prin aceste trei stări, el cunoaşte totuşi legea libertăţii, fie şi în parte, şi dobândeşte experienţa sfinţirii. Unul ca acesta este în stare să descrie în amănunt ambele stări, a harului şi a înşelării, a virtuţii şi a răutăţii, a biruinţei şi a înfrângerii şi, în general, tainele războiului nevăzut.

În altă parte, Sfântul Maxim distinge patru trepte ale nepătimirii. Prima treaptă a nepătimirii este nemişcarea completă a trupului spre păcatul cu fapta. A doua, desăvârşita lepădare din suflet a gândurilor pătimaşe. A treia, desăvârşita nemişcare a poftei spre patimi. Şi a patra, desăvârşita lepădare din cugetare a tuturor imaginilor venite prin simţuri[3]. Dar şi Sfântul Apostol Pavel cunoaşte două desăvârşiri: a se considera pe sine şi nedesăvârşit şi desăvârşit. Spune: „Nu că am luat, că deja sunt desăvârşit”. Şi îndată după asta: „Câţi suntem desăvârşiţi, aceasta să gândim” (Filip. 3, 12-15).

Credem că şi următoarele texte din Filocalie vor ajuta la completarea înţelegerii limitelor sfinţeniei şi ale nepătimirii. După Marele Maxim, „sfinţirea este desăvârşita nemişcare şi omorâre a poftei din simţire”[4]. Şi „nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca acesta să se mişte cu anevoie spre răutate”[5]. După Avva Talasie, „desăvârşită nepătimire are acela care nu e împătimit nici de lucruri, nicide amintirile lor”[6]. Diadoh, episcopul Foticeii, spune că „nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiţi de demoni, […] ci, războiţi fiind de ei, să rămânem nebiruiţi”[7]. Iar în altă parte scrie: „Curăţia nu ne este dată numai spre a nu face cele rele, ci să zdrobim complet pe cele rele prin sârguinţa la cele bune”[8]. Şi Avva Isaac Sirul ne spune: „Nepătimirea nu constă în a nu simţi patimile, ci în a nu le primi. Din pricina multelor şi feluritelor virtuţi, arătate şi ascunse, pe care le-au dobândit unii, au slăbit patimile în ei, încât ele nu se mai pot răscula uşor împotriva sufletului. Iar cugetarea nu are nevoie să ia mereu aminte la ele”[9]. Şi Marcu Ascetul ne spune: „Mintea săvârşind, prin Harul lui Dumnezeu, faptele virtuţilor şi apropiindu-se de cunoaştere, întru puţin este atrasă în partea răului şi a prostiei sufletului, căci cunoaşterea acesteia (a minţii) o răpeşte la înălţime şi o dezbracă de toate cele din lume”[10]. Dar şi Calist şi Ignatie Xanthopοlii, în lucrarea lor Despre cei ce-şi aleg să trăiască în linişte, spun: „Sfântul Efrem Sirul vorbeşte astfel despre nepătimire şi desăvârşire: «Cei nepătimitori, care se întind fără saţiu spre marginea doririi, fac nedesăvârşită desăvârşirea, deoarece nu este sfârşit bunătăţilor veşnice»”[11].

Prin textele de mai sus, care nu sunt singurele ce privesc acest subiect, se lămureşte într-o oarecare măsură ce este desăvârşirea, care în esenţă rămâne neatinsă, deoarece, aşa cum spune Apostolul, „în parte vedem şi în parte cunoaştem”. Şi numai în viitor, când va veni ceea ce e desăvârşit, „atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa” (1 Cor. 13, 10).

Până aici sunt datori să ajungă toţi oamenii, ca fiinţe raţionale, la această stare pe care firea o cere. Încălcarea acestor limite aruncă raţiunea în domeniul supraraţionalului şi al suprafirescului. A nu păcătui şi a nu judeca sunt legi ale firii şi, prin urmare, îndatoriri. Legea Harului începe de aici înainte. Desigur, aceasta este o continuare a celor de mai înainte, care nu se impune tuturor oamenilor, pentru că este un lucru greu de izbutit şi rar, mai ales în condiţiile vieţii sociale. Domnul nostru, fiind întrebat ce trebuie făcut pentru mântuire, a pus la început împlinirea poruncilor, aşa cum a făcut şi marele Înaintemergător, ca propovăduitor al pocăinţei. Numai celor care căutau o stare mai înaltă de desăvârşire li se poruncea renunţarea la lume şi urmarea Lui în toate (Mt. 19, 21).

În prima stare, cea a împlinirii poruncilor, au stat drepţii cei din veac, numiţi neprihăniţi şi nepătaţi. Pavel adesea îi numeşte „sfinţi”. În a doua epistolă către Corinteni aminteşte „de toţi sfinţii care sunt în Ahaia” (2 Cor. 1, 1). Iar în cea către Romani în multe locuri se referă la slujirea „Sfinţilor” din Ierusalim. Sfântul Luca spune că părinţii Înaintemergătorului „erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (Luca 1, 6).

Iar arătarea lui Dumnezeu-Cuvântul şi însuşirea propriei noastre firi de către măreţia Sa dumnezeiască l-a ridicat pe om la deplinătatea desăvârşirii Sale, la menirea dintru început a omului. „Chipul şi asemănarea”, ca însuşire a persoanei, i s-au dat omului de acum înainte ca moştenire. De atunci existenţele nobile, faptele dumnezeieşti, cugetările plăcute lui Dumnezeu – toate avându-L ca prototip pe Domnul nostru Iisus – au depăşit legea datoriei, „legea poruncilor” (Ef. 2, 15) şi au intrat în legea dragostei, după ce au luat de la prototip Harul şi puterea „să facă lucruri mai mari decât acestea” (Ioan 14, 12). Generoasa întrecere pentru intrarea înlăuntrul catapetesmei, acolo unde a intrat Cel iubit de ei, dulcele Iisus, s-a făcut şi a rămas preocuparea lor de căpetenie. Depărtaţi de locurile pricinilor şi ale prilejurilor unde este atrasă la rău firea noastră căzută, ei continuă această nevoinţă fără seamăn „rătăcind prin pustietăţi, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului”[12], după Sfântul Isaac. Având ca temei lepădarea de sine cea atotcuprinzătoare, aceşti iubitori de Dumnezeu şi călători spre Cer, nu numai că s-au lepădat de lume şi de cele din ea, ci şi de sufletele lor. Şi astfel, goliţi de orice voie proprie, se predau în întregime Harului lui Dumnezeu şi nevoinţei legiuite, făcută sub povăţuirea dascălilor celor după Dumnezeu. În acest surghiun pe viaţă, ei îşi ţin „mijloacele încinse şi făcliile aprinse” (Luca 12, 35), după porunca dumnezeiască, aşteptând „putere de sus” (Luca 24, 45) şi făgăduinţa Tatălui. „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). „Eu întru ei şi Tu întru Mine…, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17, 26).

(Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 99-104)

[1]Vezi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta a doua, cap. 87, Filoc. rom., vol. 2, Editura Harisma, 1993,Bucureşti, p. 99.

Categoria: Articole

Cautare: