Ioan al V-lea Paleologul si Ioan al VI-lea Cantacuzino » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

Ioan al V-lea Paleologul si Ioan al VI-lea Cantacuzino

Dupa moartea lui Andronic al III-lea la 15 iulie 1341, succesor a ramas Ioan al V-lea (13411391), fiul sau, impreuna cu mama sa, Ana de Savoia. La randul sau, Ioan Cantacuzino, ca apropiat al imparatului decedat, pretindea rolul de regent. Aceste pretentii au dus la formarea unei puternice opozitii formata din Ana de Savoia si patriarhul Ioan Calecas. Cel mai periculos adversar al primului ministru a fost insa Alexis Apocaucos, un bun general, recompensat pentru meritele sale cu bogatii si onoruri. Intrigile interne la care s-au adaugat pericolele externe au agravat si mai mult criza interna.

Turcii, care ajunsesera la malurile Asiei Mici, au intreprins expeditii pe tarmurile Traciei, sarbii inaintasera pana la Tesalonic, iar bulgarii amenintau sa intre si ei in razboi. Ioan Cantacuzino reuseste totusi sa restabileasca pacea cu ajutorul trupelor pe care le recruta pe cont propriu. In acest moment s-a declansat in mod deschis un adevarat razboi civil: Ioan Cantacuzino se declara imparat la Demotica in 1341, recunoscand totodata legitimitatea lui Ioan al V-lea si pe mama sa, Ana de Savoia. Prin aceasta declaratie el dorea sa arate ca nu lupta impotriva familiei imperiale, ci impotriva lui Alexis Apocaucos. De partea lui Cantacuzino erau aristocratii si nobilii din Tracia, precum si calugarii isihasti. Adversarii proveneau din randul paturii de mijloc, a claselor de jos si dintre partizanii proocidentali. Razboiul civil dintre Cantacuzino si Apocaucos era agravat si de cresterea puterii sarbilor condusi de Stefan Dusan si de cea a turcilor. In plus, interventia puterilor straine avea loc intr-un moment in care societatea bizantina era divizata din punct de vedera religios, iar puterea militara era slabita.

Isihasmul, un curent vechi in spiritualitatea bizantina, a fost evidentiat de Sfintii Simeon Noul Teolog si Grigorie Sinaitul. Idealul suprem al isihastilor era ca prin curatirea de patimi sa ajunga la starea de liniste care sa permita vederea luminii taborice, de la Schimbarea la Fata. Pentru a atinge acest tel monahii luptau cu patimile lor si de multe ori alegeau, pentru eficientizare, izolarea. Ei foloseau si o pozitie speciala a corpului, isi potriveau capul cu barba in piept si cu privirea spre inima, rostind rugaciunea: "Doamne Iisuse Hristoase milueste-ma". Practica si conceptia ca lumina taborica poate fi vazuta, a creat o serie de dispute in Imperiul Bizantin. Au existat oameni care au contestat valabilitatea luminii taborice, printre acestia numarandu-se si calugarul Varlaam din Calabria (Sudul Italiei). Varlaam ii numea pe isihasti in mod ironic, "privitori in buric", spunand ca lumina taborica nu este eterna, deci nu poate fi vazuta. In acest context apare Sfantul Grigorie Palama, "campionul" doctrinei isihaste, care aduce o distinctie esentiala intre fiinta divina (ousia) si lucrarile ei (dinamis). Pentru a explica si mai bine raportul dintre fiinta si lucrare, Palama spunea ca esenta soarelui nu poate fi cunoscuta, dar putem vedea efectul sau. Sistemul isihast implinea dorinta omului de a se uni cu Dumnezeu, creand o punte de legatura intre lumea de aici si cea de dincolo. Aceasta era o nostalgie mai veche a crestinilor, manifestatasi pe parcursul disputelor hristologice. Isihasmul a fost declarat doctrina oficiala a Bisericii bizantine in urma sinodului din anul 1351 de la Constantinopol, iar intre 1351-1356, reprezentantul gandirii scolastice occidentale, Grigore Akindin, a fost condamnat. Victoria lui Palama din 1351 nu era completa pentru ca Biserica evita sa condamne pe adversarii isihasmului. Un obstacol pentru isihasm au fost Ana de Savoia si patriarhul Ioan Calecas; Sfantul Grigorie Palama este arestat ajungandu-se ca pe plan religios Imperiul sa fie impartit in doua grupari.

In vara anului 1345 a murit la Constantinopol Alexis Apokaukos, lucru care i-a dat posibilitatea lui Ioan Cantacuzino (1347-1354) sa obtina unele victorii cu ajutorul turcilor. Pe 21 mai 1346 el a fost incoronat la Adrianopol ca imparat de catre patriarhul Ierusalimului, fapt care marca legalitatea declaratiei de la Demotica din 1341. Pe data de 3 februarie 1347 Ioan Cantacuzino a intrat triumfal in Constantinopol, fiind recunoscut ca imparat chiar si de catre adversarii sai. In noile conditii, Ana de Savoia isi schimba atitudinea fata de isihasm, il depune din scaunul patriarhal pe Ioan Calecas, pe care-l inlocuieste cu Isidor, iar Sfantul Grigore Palama este scos din inchisoare. Instalarea pe tron a lui Ioan Cantacuzino a reprezentat victoria isihasmului.

Pe plan extern, Ioan al VI-lea Cantacuzino a colaborat chiar si cu turcii, pastrandu-si interesul pentru teritoriile grecesti, atitudine manifestata prin fondarea despotatului de Moreea si va fi ostil genovezilor. Ostilitatea fata de acestia din urma era justificata de taxele de 80% pe care genovezii le incasau de la bizantini pentru trecerea prin Bosfor. Trupele bizantine sunt insa infrante in 1349, iareforturile de refacere a flotei au fost zadarnice. In 1352 se declanseaza din nou razboiul civil dintre Ioan Cantacuzino si Ioan al V-lea Paleologul, incheiat cu abdicarea primului, in noiembrie 1354. Din acest moment, Ioan Cantacuzino imbraca haina monahala, se retrage la Athos, unde este influentat de doctrina isihasta.

Cu prilejul razboaielor civile care au avut loc in aceasta perioada la Bizant, intalnim si conducatori dobrogeni aflati sub conducerea lui Dobrotici. El se afla in fruntea unui despotat care fusese intemeiat intre anii 1320-1322 si cuprindea regiunea numita "tara Cavernei", adicatinutul dintre Varna si Caliacra. Tot in cadrul razboielor civile de la Bizant din 1346 aflam si numele lui Balica, un conducator dobrogean, care a intervenit in luptele dintre bizantini prin trimiterea a 1.000 ostasi ce urmau sa lupte sub conducerea lui Dobrotici alaturi de Ana de Savoia si de Ioan al V-lea.

Rolul jucat de Dobrotici este evidentiat si prin faptul ca el ajunge sa fie despot peste un tinut cuprins intre Varna si Caliacra, iar formatiunea sa politica devine foarte importanta in Balcani. In 1386 Dobrotici a murit, iar fiul sau Ivanco scotea propria moneda de aur, ceea ce demonstra ca Statul dobrogean isi mentinea la acea data independenta. Atat Dobrotici cat si fiul sau Ivanco au avut legaturi stranse cu Vlaicu Vodasi cu Mircea cel Batran.

Categoria: Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului - Pr. Emanoil Babus

Cautare: