ISTORISIRI despre biserica Adormirii Maicii Domnului de la Lavra Pesterilor

Măreaţa biserică a Lavrei Peşterilor a fost înălţată prin Pronia Domnului şi Dumnezeului nostru, şi prin rugăciunile ctitorilor mănăstirii, ale cuvioşilor Antonie şi Teodosie. Şi iată cum:
Unul dintre fiii principelui Africanos de Varangon, cu numele Sinon, a plecat din Scandinavia şi a venit în Rusia, alungat fiind de către unchiul său Ghiacun, cel care îi uzurpase domnia. S-a refugiat la curtea evlaviosului domn Iaroslav, care l-a primit cu multă dragoste şi l-a numit aghiotant al fiului său, Vsevolod. Sinon a câştigat repede încrederea lui Vsevolod şi a avut asupra lui o mare influenţă.
După moartea lui Iaroslav, pe când domnea la Kiev fiul său, Iziaslav, pământul rusesc a fost cotropit de polofţi. Împotriva lor s-au aliat toţi cei trei fii ai lui Iaroslav – Iziaslav de Kiev, Sviatoslav de Cernigov şi Vsevolod de Pereghiaslav – alături de care a luptat şi Sinon, ca şi conducător al unui corp de oaste.
Înainte de a începe războiul Sinon a trecut pe la cuviosul Antonie. Voia să primească binecuvântarea acestuia pentru a pleca la război. Cuviosul, luminat în chip tainic de Dumnezeu, a prevăzut catastrofa ce avea să se întâmple armatei ruse şi l-a avertizat în acest sens pe Sinon. Atunci Sinon a căzut la picioarele duhovnicului şi l-a rugat să-l salveze de la această nenorocire.
– Fiul meu, a răspuns cu lacrimi în ochi cuviosul, din cauza păcatelor domnitorilor şi a tuturor creştinilor, armata voastră va fi nimicită de către barbari. Mulţi dintre soldaţi vor cădea străpunşi de săbiile inamice. Alţii se vor îneca în apele râului Alta şi foarte mulţi vor fi răniţi şi luaţi prizonieri. Tu însă, prin harul lui Dumnezeu, vei scăpa. Şi după mulţi ani, când vei muri, trupul tău va fi înmormântat în biserica ce urmează să se înalţe aici la Lavra Peşterilor.
Înfrângerea pe care cuviosul Antonie o prevăzuse s-a împlinit întocmai. Cele două oşti s-au ciocnit aproape de râul Alta. Oastea creştină a fost învinsă. Domnitorii ruşi abia au scăpat fugind – Iziaslav şi Vsevolod la Kiev, iar Sviatoslav la Cernigov. Dintre soldaţi mulţi au căzut pe câmpul de luptă şi mulţi s-au înecat în râu. Sălbaticii polofţi s-au împrăştiat pe tot cuprinsul pământului rus, arzând şi nimicind totul în calea lor şi luând mulţi robi dintre locuitori.
Sinon însă a fost salvat în chip minunat, aşa cum avea să-i povestească mai târziu cuviosului Antonie:
– Eram rănit, căzut pe câmpul de luptă printre ceilalţi soldaţi ucişi. Privind către cer, am văzut o biserică mare şi frumoasă. Atunci am strigat: Doamne, salvează-mă de la această moarte amară, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale sfinţilor Antonie şi Teodosie de la Lavra Peşterilor! Îndată o putere dumnezeiască nevăzută, m-a răpit dintre acei morţi şi m-a adus la Kiev. Aici i-am găsit pe soldaţii mei care mai scăpaseră. Mi-am dat seama în acelaşi timp că mă vindecasem, tot în chip miraculos, de toate rănile avute!
Aici Sinon făcu emoţionat o scurtă pauză. Apoi respiră adânc şi continuă.
– Tatăl meu Africanos ridicase în oraşul nostru o cruce înaltă. În semn de cinstire pusese pe trupul răstignit al Mântuitorului o centură făcută din cincizeci de galbeni de aur iar pe cap o coroană de aur. Când am plecat spre Rusia, prigonit de rudele mele, am luat aceste obiecte de aur cu mine, pentru a le avea ca binecuvântare. Atunci am auzit foarte clar o voce care mi-a spus: Această coroană să o duci la locul pentru care am destinat-o, la locul unde cuvioşii Mei robi vor înălţa biserica Maicii Mele. O vei preda în mâinile lor, pentru a o pune în Sfântul Altar! Era vocea Domnului. De frică am căzut la pământ şi am rămas aşa pentru multă vreme ca şi mort. Nu am înţeles însă atunci pe deplin ce voise să-mi spună. Mai târziu, în timp ce călătoream cu corabia spre Rusia, a început o groaznică furtună. Corabia era din clipă în clipă în pericol de a se scufunda. Toţi călătorii aşteptam de acum moartea. Atunci mi-am adus aminte de centura Mântuitorului, pe care o aveam cu mine şi am strigat: Doamne iartă-mă! Pier pentru păcatul de a fi luat această centură de la crucea Ta! Apoi mi-am ridicat ochii către cer şi iată ce am văzut: O biserică mare şi frumoasă ce se legăna pe firmament. Şi în timp ce mă gândeam uluit ce poate reprezenta această viziune, am auzit o voce dintru înălţime zicând: Biserica pe care o vezi este aceea pe care cuvioşii Mei robi o vor ridica în numele Maicii Mele. Mărimea acestei biserici se va stabili după centura pe care ai luat-o de la crucea Mea –douăzeci de centuri lăţime, treizeci lungime şi cincizeci înălţime. În această biserică va fi depus şi trupul tău, atunci când sufletul îl va părăsi. Vocea a încetat apoi şi marea s-a liniştit. Până acum, sfinte părinte, nu cunoşteam unde se construieşte această biserică şi nici cine sunt acei cuvioşi ce o vor ridica. Numai atunci când v-am întâlnit, înainte de lupta de la Alta, am auzit cinstitele voastre buze zicând că după ieşirea sufletului meu din trup, acesta va fi aşezat în biserica ce se va zidi aici. Iată deci, vă predau metrul după care se vor măsura dimensiunile acestei biserici – şi Sinon dărui cuviosului centura de aur. Vă dăruiesc de asemenea şi această coroană de aur, spre a fi pusă în Sfântul Altar – unde este destinată.
Duhovnicescul părinte a dat slavă lui Dumnezeu şi a spus emoţionat:
– Copilul meu, de azi înainte numele tău, ca un fiu al harului ce eşti, să nu mai fie Sinon ci Simon, deoarece ai avut marea binecuvântare şi cinste să auzi glasul Domnului.
Apoi l-a chemat pe cuviosul Teodosie.
– Acesta este acela care va ridica biserica pe care ai văzut-o în revelaţia ta, i-a spus lui Simon, în timp ce preda vrednicului său ucenic centura şi coroana de aur.
Din acea zi Simon a nutrit o adâncă iubire şi un profund respect pentru cuviosul Teodosie şi a dăruit tot mai multe în vederea zidirii bisericii. De multe ori se ducea să asculte cuvintele folositoare pentru suflet ale cuviosului, rămânând ore întregi în prejma sa.
Odată, la una dintre aceste întâlniri, i-a spus cuviosului:
– Cinstite părinte, aş dori să vă cer un dar.
– Ce dar, copilul meu? De vreme ce ştii în ce sărăcie trăim. De multe ori nu avem nici pâinea cea de toate zilele. Nu ştiu ce dar ţi-am putea face noi.
– Dacă vrei, părinte, îmi veţi da ceea ce cer, insistă Simon. Dumneavoastră aveţi această putere, prin harul ce v-a fost dăruit de Domnul. Când am luat coroana de pe capul Mântuitorului Răstignit, Acesta mi-a spus: «Această coroană să o duci în locul unde cuvioşii Mei vor construi o biserică pentru Maica Mea». Iar eu acum te rog să-mi faci o promisiune: şi anume că mi se vor ierta de către Domnul toate păcatele mele. Asigură-mă de acest lucru, şi sufletul meu îţi va fi recunoscător atât în viaţa de acum cât şi în cea viitoare.
– Ei, copilul meu, ceea ce îmi ceri depăşeşte cu mult puterile mele. Însă îţi spun următorul lucru: dacă vei fi de faţă la momentul în care eu voi pleca din această lume, şi dacă după aceasta, vei vedea că aici se va termina zidirea bisericii iar monahii vor păstra intacte toate canoanele pe care eu le-am impus, atunci să ştii că eu am aflat har înaintea lui Dumnezeu. Acum însă eu nu cunosc dacă orice rugăminte a mea este bine primită de către Domnul.
– Bine, dar despre dumneavoastră părinte mi-a vorbit însuşi Dumnezeu, a răspuns Simon. Am să vă rog deci, aşa cum vă rugaţi pentru toţi fraţii din obşte, aşa să vă rugaţi şi pentru mine, pentru fiul meu Gheorghe şi pentru toţi urmaşii mei.
– Mă rog şi mă voi ruga pentru ei, aşa cum mă voi ruga şi pentru toţi cei care iubesc acest loc binecuvântat, îl asigură cuviosul Teodosie.
Atunci Simon a îngenuncheat în faţa cuviosului, a făcut metanie până la pământ şi a început să-l roage:
– Daţi-mi vă rog, părinte, această promisiune scrisă. Cu simplitate şi fără nici o ezitare cuviosul Teodosie a scris pe o bucată de hârtie rugăciunea de dezlegare a păcatelor şi i-a dat-o lui Simon. Mai târziu, când Simon a trecut la cele veşnice, acea hârtie a fost pusă în mâinile sale şi a fost îngropat cu ea. Aceasta a fost dorinţa acestui iubitor de Dumnezeu10 (De atunci există acest obicei în Biserica Rusă, ca morţii să fie îngropaţi, având în mâini, scrisă pe o hârtie, rugăciunea de dezlegare a păcatelor.).
După toate aceste evenimente Simon, împreună cu toată familia sa, au îmbrăţişat credinţa ortodoxă, îndepărtându-se de cea romano-catolică, pe care o avuseseră iniţial. Şi după revelaţia dumnezeiască pe care o avusese, a fost îngropat în biserica Lavrei Peşterilor, după terminarea zidirii acesteia.

Au trecut câţiva ani de când Simon adusese la Pecerska centura şi coroana de aur. Şi iată! Într-o zi au venit de la Constantinopol patru arhitecţi vestiţi, care cereau să se întâlnească degrabă cu cuvioşii Antonie şi Teodosie. Când i-au găsit, i-au întrebat:
– În ce loc doriţi să construiţi biserica?
– Acolo unde ne va descoperi Domnul, a răspuns cuviosul Antonie.
– Ciudat lucru, au răspuns arhitecţii. Voi ştiţi de pe acum ziua în care veţi muri şi nu ştiţi încă locul în care vreţi să construiţi biserica mănăstirii, mai ales când ne-aţi dat şi atât de mult aur ca plată pentru aceasta?
De neînţeles erau pentru cuvioşii părinţi aceste cuvinte ale străinilor. I-au rugat atunci să explice mai bine lucrurile în faţa tuturor fraţilor din obşte.
– Într-o dimineaţă, au început aceia să povestească, au apărut, în mod separat, la fiecare din casele noastre, patru tineri. Ne-au spus la fiecare: «Vă cheamă Împărăteasa la Vlaherne».
I-am strâns pe toţi ai noştri şi ne-am prezentat în biserica de la Vlaherne. Acolo am aflat unul de la celălalt, despre vizita la fiecare dintre noi a celor patru tineri. Ne chemaseră pe toţi în acelaşi loc, folosind exact aceleaşi cuvinte.
Deodată am văzut în faţa noastră pe Împărăteasa, îmbrăcată în haine strălucitoare, şezând pe un tron şi înconjurată de ostaşi. Am căzut cu toţii în faţa ei şi ne-am închinat. Aceea ne-a spus: « – Vreau să zidesc o biserică în Rusia, la Kiev. Vă dau de pe acum în aur, valoarea muncii voastre pentru trei ani, cu porunca să mergeţi şi să realizaţi această lucrare». Apoi ne-a arătat pe sfinţiile voastre, care stăteaţi lângă dânsa şi ne-a spus: «Iată, veţi merge la aceşti doi monahi, Antonie şi Teodosie, care vă vor spune ce să faceţi».
– De ce atunci, Doamnă, am întrebat noi, ne daţi de pe acum aurul? Aceştia care vor zidi biserica ar putea să-l aibă la dânşii şi să ne plătească în timp ce lucrăm.
– Deoarece, răspunse Împărăteasa «Antonie nu va mai trăi pentru mult timp pe pământ. Îndată ce va da binecuvântarea de începere a lucrărilor, va trece în cămările cele cereşti. Apoi nu după mult timp îi va urma şi cuviosul Teodosie. De aceea, deci, vă dau de pe acum aurul pentru lucrul vostru şi puteţi să luaţi oricât doriţi, deoarece acolo nu va mai fi nimeni care să vă plătească».
Acestea le-a spus Împărăteasa şi apoi v-a dat vouă aurul – aţi uitat? Iar voi la rândul vostru ni l-aţi împărţit nouă. Iată, îl avem aici împreună cu noi. După aceea ne-a dat şi moaştele a şapte martiri – ale sfinţilor Artemie, Polieuct, Leontie, Acachie, Aretas, Iacob şi Teodor – ca să le aşezăm la temelia bisericii.
Am întrebat, la sfârşit, despre dimensiunile şi planurile bisericii pe care o vom construi şi aceea ne-a spus: «– Pentru dimensiuni am trimis deja centura Fiului meu, după dorinţa Sa. Când veţi ajunge la Kiev o veţi găsi şi veţi afla acolo dimensiunile. Cât despre forma construcţiei, ieşiţi acum afară şi o veţi vedea»!
Am ieşit afară şi am văzut deodată, pe cer, o măreaţă biserică plutind în aer. Am rămas pentru mult timp muţi de uimire, privind-o şi admirând-o. Apoi am intrat din nou în biserică, ne-am închinat Împărătesei şi am întrebat-o cu frică: «– Doamnă, hramul cărui sfânt îl va purta această biserică?» «– Va purta hramul numelui meu, ne-a răspuns şi ne-a dat o icoană a Maicii Domnului – pe care o avem aici cu noi – şi ne-a mai spus: – Aceasta este cea care vă va conduce!»
Am luat icoana, ne-am închinat şi am plecat la casele noastre pentru a ne pregăti de călătorie.
Fără grai au rămas cei doi cuvioşi şi fraţii din întreaga obşte în faţa celor povestite de arhitecţii greci. Şi-au ridicat mâinile la cer şi au dat cu lacrimi slavă lui Dumnezeu şi Preasfintei Maicii Sale, pentru aceste lucruri minunate pe care Le-au săvârşit.
Apoi cuviosul Antonie le-a spus străinilor:
– Fraţilor, nici unul dintre noi nu a venit în ţara voastră, nici nu a călcat vreodată în pământul vostru, aşa cum spuneţi.
Atunci constructorii au început să se jure, zicând că i-au întâlnit în cetatea Constantinopolului.
– Aurul Împărătesei, au spus, l-am primit din mâinile voastre, de faţă cu mulţi martori. Apoi după o lună ne-am pornit către ţara voastră şi astăzi, în a zecea zi a călătoriei am ajuns. Cum, deci, spuneţi voi că nu ne-am întâlnit?
– Nu vă îndoiţi, fraţilor, le-a spus cuviosul Antonie. Învredniciţi-vă de marele har de a realiza această lucrare sfântă. Aflaţi deci că acei tineri luminoşi, care v-au chemat la biserica din Vlaherne, nu erau oameni ci îngerii lui Dumnezeu. Iar acea femeie nu era împărăteasa cetăţii, ci era Împărăteasa Cerului şi Maica Domnului nostru. Cât despre cei doi monahi care v-au dat aurul nu am fost noi. Dumnezeu ştie cine au fost. Dumnezeu care are grijă de toate, pentru ca noi să nu ducem lipsă de nimic. Dumnezeu care şi acum, în iconomia sa a aranjat astfel lucrurile încât să se zidească biserica sfântă a Maicii Sale. Venirea voastră, copiii mei, este binecuvântată de Maica Domnului. Aceasta vă va răsplăti pentru munca voastră şi vă va învrednici să aveţi parte şi de bunurile cele cereşti «pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit». Iată, aici avem şi centura cea aurită, despre care v-a vorbit Născătoarea de Dumnezeu. Cu aceasta veţi măsura, după cum vă vom spune, lungimea, lăţimea şi înălţimea bisericii.
Au rămas uimiţi arhitecţii de explicaţiile date de cuvios şi au căzut tremurând la pământ, slăvind pe Atotputernicul şi Atotţiitorul Dumnezeu.
– În ce loc se va zidi biserica, au întrebat apoi?
– Ne vom ruga timp de trei zile Domnului, a spus cuviosul Antonie, şi Acesta ne va arăta locul.
Între timp locuitorii Kievului, aflând despre minunata venire a arhitecţilor greci, s-au adunat la mănăstire. Mulţi îşi dădeau cu părerea despre locul în care ar fi fost potrivit să se ridice biserica, părerile fiind foarte diverse.
Tot atunci s-a întâmplat să treacă pe acolo şi domnitorul Sviatoslav. A văzut mulţimea adunată şi a întrebat ce se întâmplă. Când i-a văzut pe arhitecţii greci şi a auzit din gura lor cum au fost conduşi de către Maica Domnului în Rusia, a fost cuprins de uimire şi de mare bucurie duhovnicească. Îndată, luminat de Dumnezeu, a arătat una dintre proprietăţile sale aflate în apropiere şi a dăruit-o cuvioşilor în vederea ridicării aici a bisericii. Acel loc era cel mai potrivit pentru această lucrare, cum de altfel o vor confirma apoi şi semnele minunate ce au urmat.
Astfel, în timp ce cuviosul se ruga la Dumnezeu să-şi arate voia Sa, a auzit încă din prima noapte o voce care îi spuse:
– Antonie, ai aflat har înaintea Mea!
– Doamne, răspunse cu smerenie cuviosul, dacă am aflat har înaintea Ta, atunci Te rog să se acopere cu rouă locul în care doreşti să se construiască Casa Ta, în timp ce celelalte locuri să rămână uscate, aşa cum s-a întâmplat cu profetul Tău Ghedeon.
Şi într-adevăr, de dimineaţă găsi locul dăruit de domnitor acoperit cu rouă, în timp ce celelalte locuri din jur erau uscate.
În cea de a doua noapte cuviosul, asemenea lui Ghedeon, rugă din nou pe Domnul:
– Doamne, ca să se arate sfânta Ta voinţă, binecuvântează să se întâmple acum invers: locul pe care se va zidi biserica să fie uscat, iar cel din jurul său să fie ud de rouă.
De dimineaţă s-a realizat şi această rugăminte a cuviosului. Astfel, însuşi Dumnezeu a revelat locul în care era bine să fie zidită biserica Sa.
A treia zi cuviosul i-a adunat pe toţi fraţii din obşte, luând cu sine şi centura de aur, şi a măsurat şi a stabilit locul de temelie al bisericii. Apoi a binecuvântat acel loc şi ridicându-şi mâinile către cer s-a rugat cu glas mare zicând:
– Auzi-mă Doamne, auzi-mă şi trimite foc din înaltul tronului Tău, ca să creadă cu toţii că este voia Ta ca să se zidească în acest loc casa Ta cea pământească!
Şi nu a apucat să termine rugăciunea sa, că iată, foc din cer s-a pogorât deasupra locului stabilit cu centura. Au ars toţi copacii şi plantele ce se aflau pe el, au fost îndepărtate de o forţă nevăzută pietrele şi pământul şi a rămas o imensă groapă pentru temelie.
Cu toţii au căzut la pământ de frică şi au rămas aşa multă vreme, ca şi cum ar fi murit.
În acest mod cu totul extraordinar, a binecuvântat Dumnezeu alegerea locului pentru zidirea marii biserici de piatră a Lavrei Peşterilor.
Îndată cuviosul Antonie a dat binecuvântarea începerii lucrărilor.
Începutul zidirii bisericii, care a avut hramul Adormirii Maicii Domnului, a avut loc în anul 1073, pe când la Constantinopol era împărat Mihail Dukas şi patriarh Ioan Xifilinos, în timp ce la Kiev domnea Sviatoslav Iaroslavici şi mitropolit era evlaviosul Gheorghe.
Domnitorul Sviatoslav a participat şi el la începerea lucrărilor, punând în mod simbolic prima piatră de temelie. A oferit de asemenea o sută de monede de aur cuviosului Teodosie pentru cheltuielile aferente. La temelie au fost aşezate cu mare evlavie moaştele celor şapte sfinţi martiri, ce fuseseră aduse de la Constantinopol.
Şi după cum desigur descoperise Împărăteasa Cerurilor, în acelaşi an, la puţină vreme după aşezarea temeliei bisericii, cuviosul Antonie a adormit în pace, în timp ce anul următor, pe când zidurile se înălţaseră, l-a urmat şi cuviosul Teodosie. Biserica a fost terminată trei ani mai târziu, atunci când stareţ era fericitul Ştefan, urmaşul cuviosului Teodosie. De atunci harul lui Dumnezeu se odihneşte neîncetat în casa Preasfintei Maicii Sale.

***

Trecuseră aproape zece ani de la ridicarea sfintei biserici de la Lavra. Era egumen pe atunci cuviosul Nikon.
Într-o zi au sosit de la Constantinopol nişte pictori bisericeşti greci. Au cerut să-l vadă pe stareţ şi când acesta a venit i-au spus:
– Vă rugăm să-i chemaţi pe acei monahi, care s-au înţeles cu noi pentru pictarea bisericii voastre. Vrem să ne înţelegem din nou cu dânşii, deoarece atunci când am făcut prima înţelegere ne-au arătat o biserică mai mică, în timp ce noi acum vedem că biserica dumneavoastră este mare. Fie ne veţi da mai mult aur, fie vă vom înapoia pe acela pe care deja ni l-aţi dat şi ne întoarcem înapoi în capitala noastră.
A rămas uimit stareţul Nikon de cuvintele străinilor şi i-a întrebat:
– Şi cum erau acei monahi, care au discutat cu frăţiile voastre? Vă mai aduceţi aminte?
– Nu numai că ne aducem aminte foarte bine înfăţişarea lor, dar şi numele lor îl ştim. Se cheamă Antonie şi Teodosie.
Uimit de cele auzite, stareţul îşi mişca nedumerit capul.
– Ah, copiii mei, le-a spus, îmi este imposibil să vi-i arăt pe aceşti doi monahi, deoarece au trecut deja zece ani de când au plecat către cer. De acolo acum se roagă pentru noi, pentru mănăstirea şi biserica noastră şi au grijă de toate cele ce ne sunt necesare.
Pictorii nu au crezut aceste cuvinte.
– Bine, dar aici sunt atâţia martori, cum sunt aceşti preparatori de vopsele greci, care au venit împreună cu noi. Aceştia au fost de faţă la încheierea înţelegerii şi pot să şi jure că i-au văzut pe cei doi monahi, atunci când ne-au dat aurul. Ni se pare că vrei ca să-i ascunzi, ca să nu-i vedem.
Atunci cuviosul Nikon a adus icoana celor doi cuvioşi şi le-a arătat-o pictorilor.
– Nu sunt aceştia? a întrebat.
– Aceştia sunt, au strigat toţi într-un glas.
Doar aşa s-au convins că stareţul spune adevărul şi au făcut o metanie mare în faţa icoanei celor doi sfinţi, cerând iertare şi spunând cu admiraţie:
– Într-adevăr, robii lui Dumnezeu au fost aceştia şi credem că ei trăiesc şi după moartea lor.
Atunci preparatorii de culori, care veniseră împreună cu pictorii, au dat în dar culorile pe care le aduseseră spre vânzare. Pictorii la rândul lor, cu lacrimi de pocăinţă, au povestit cum prin intervenţie divină au ajuns, vrând, nevrând, la Pecerska:
– Navigam cu corabia pe râul Nipru, ca să ajungem la Lavra. Când am ajuns în oraşul Kaneva, am văzut în depărtare o biserică mare ce se înălţa pe un deal. I-am întrebat pe localnici ce biserică este aceea şi ne-au răspuns că este Lavra Peşterilor. Când am văzut că este atât de imensă biserica la care urma să lucrăm am fost foarte dezamăgiţi, deoarece aurul pe care îl primisem nu era de ajuns pentru atât de multă muncă. Ne-am hotărât atunci îndată să ne întoarcem în ţara noastră. Însă în aceeaşi noapte s-a pornit o furtună înspăimântătoare, care a ridicat corabia noastră deasupra apei, în timp ce o putere nevăzută o împingea cu o viteză ameţitoare în susul râului! Frica şi groaza ne stăpâneau inimile. Ne-am ridicat atunci ochii către cer şi iată ce-am văzut: Biserica Lavrei plutea pe firmament şi lângă ea era icoana Maicii Domnului care ne-a spus: «O oamenilor, de ce vă răzvrătiţi în zadar împotriva voinţei Fiului Meu şi vreţi să vă întoarceţi înapoi? Eu cu puterea vântului vă voi duce să pictaţi biserica mea. Şi vă fac cunoscut de pe acum, că în cele din urmă nu veţi mai pleca de la Lavra Peşterilor. Veţi rămâne pentru totdeauna în aceasta, veţi deveni monahi şi veţi sfârşi într-însa viaţa voastră pământească. Să aveţi însă curaj! Eu voi fi întotdeauna ajutorul vostru şi mijlocitoare către Fiul Meu pentru mântuirea sufletelor voastre, împreună şi cu rugăciunile sfinţilor ctitori ai casei mele, ale cuvioşilor Antonie şi Teodosie». Când am auzit noi că nu ne vom mai întoarce la casele noastre şi nu-i vom mai vedea pe cei apropiaţi nouă, ne-am speriat foarte tare. Am încercat din nou, cu şi mai mari străduinţe să mişcăm corabia, urmând curentul apei. Ne-am epuizat trăgând la rame, fără nici un rezultat. Nu numai că barca nu urmărea cursul apei, dar dimpotrivă urca din ce în ce mai repede către izvoare, învingând legile firii. Când am văzut că toate încercările sunt zadarnice, ne-am gândit că nu există altă soluţie decât să ascultăm de voinţa Preasfintei. Astfel corabia noastră nu a întârziat să ajungă lângă zidurile mănăstirii.
Au rămas foarte uimiţi toţi fraţii din obşte, când au auzit aceste lucruri minunate şi au slăvit pe Dumnezeu şi pe cuvioşii săi, Antonie şi Teodosie, care din cer neîncetat se îngrijeau pentru mănăstirea lor.
Pictorii nu au întârziat să se apuce de lucru. Au pictat întâi icoana Pantocratorului, în cupola cea mare, şi apoi sfinţii şi pe Maica Domnului din Sfântul Altar. Când au terminat şi această icoană a Preasfintei, o altă minune a avut loc în faţa ochilor lor. Deodată faţa Maicii Domnului a devenit foarte luminoasă, strălucind asemenea soarelui. Pictorii au orbit pentru moment şi au căzut la pământ foarte înspăimântaţi. După ce lumina aceea a mai scăzut în intensitate şi pictorii au putut să o privească din nou, cu surpriză au văzut că din gura Preasfintei a ieşit un porumbel alb ce a zburat către icoana Pantocratorului şi s-a pierdut într-însa. Apoi porumbelul a ieşit din gura Domnului şi a început să zboare pe la icoana fiecărui sfânt, aşezându-se câteva clipe pe mâinile sau pe capul acestora. După ce a trecut pe la fiecare icoană, a dispărut din nou în spatele icoanei Maicii Domnului.
Pictorii şi câţiva credincioşi, care fuseseră martori la această minune, au încercat în zadar să prindă acel porumbel sau să descopere în care loc din zid se ascunsese. Au căutat prin toată biserica fără să găsească nimic. Porumbelul se făcuse nevăzut.
Stăteau cu toţii cu atenţia încordată, plini de nedumerire.
Deodată, iată! Porumbelul se arătă iarăşi, ieşind din gura Preasfintei şi zburând către icoana Mântuitorului.
– Prindeţi-l! au strigat aceia care îl văzuseră primii.
Câţiva dintre cei care lucrau sus pe schele au încercat fără nici un succes să-l atingă. Acela însă urcă până în cupolă şi se pierdu în gura Mântuitorului definitiv.
O nouă lumină cerească, la fel de puternică, se arătă, luminând de această dată faţa Mântuitorului. Din nou lucrătorii au căzut orbiţi la pământ. Acea revelaţie minunată se terminase.
În acest fel a dorit Dumnezeu să le arate tuturor, că în sfânta biserică a Lavrei Peşterilor locuieşte şi se odihneşte Sfântul Duh.
Văzând aceste lucruri minunate, pictorii s-au apucat cu o şi mai mare bucurie de celelalte icoane, ce urmau să împodobească zidurile bisericii, dând slavă lui Dumnezeu că-i învrednicise de o asemenea cinste. Iar când au terminat această lucrare sfântă, pătrunşi fiind de minunatele revelaţii dăruite de Dumnezeu şi în acelaşi timp fiind atraşi de modul de viaţă al călugărilor din obşte, au rămas pentru totdeauna la mănăstire, îmbrăcând haina monahală, aşa cum prevăzuse Maica Domnului. Iar viaţa lor monahală s-a distins prin asceză, prin rugăciune şi prin făptuirea tuturor virtuţilor. Iar când au adormit în pace, au fost îngropaţi în peşterile de la subsol, acolo unde se odihnesc sfintele lor moaşte până astăzi, nestricăcioase şi de mir izvorâtoare, mărturisind despre harul pe care l-au aflat în faţa lui Dumnezeu sufletele lor curate.

***

Trebuie să mai amintim aici şi un alt eveniment minunat, care se leagă de icoana Născătoarei de Dumnezeu din biserica Lavrei Peşterilor.
În oraşul Kiev trăiau doi boieri bogaţi, ce se numeau Ioan şi Sergiu. Aceştia veniseră să se închine la mănăstire chiar în acea zi în care s-a întâmplat minunea cu porumbelul şi cu dumnezeiasca lumină. S-au întâlnit atunci acolo amândoi şi s-au împrietenit.
Au trecut mai mulţi ani şi Ioan s-a îmbolnăvit foarte tare. A înţeles că i se apropia sfârşitul. De aceea l-a chemat la el acasă pe stareţul Lavrei – pe vremea aceea era stareţ cuviosul Nikon – şi după ce a dat deoparte o anumită sumă de bani, ca moştenire pentru fiul său de cinci ani Zaharia, a dispus ca restul averii sale să se împartă săracilor. A încredinţat această sarcină stareţului Nikon şi în acelaşi timp l-a rugat să aibă grijă şi de îndrumarea duhovnicească a fiului său.
Apoi s-a întors către prietenul său Sergiu, care era lângă dânsul, şi i-a spus:
– Frate Sergiule, eu plec în curând. Îţi las în grijă acest copil al meu. Îţi încredinţez de semenea o mie de monede de argint şi o sută de monede de aur, pe care i le las ca moştenire. Peste zece ani să-i dai aceşti bani, ca să-i poată folosi în continuarea vieţii sale.
La puţin timp după aceasta Ioan a adormit întru Domnul.
Când Zaharia a împlinit cincisprezece ani, a vrut să intre în posesia averii sale de la Sergiu. Acesta însă, învins fiind de demonul iubirii de arginţi, se hotărâse să păstreze banii pentru dânsul.
I-a spus tânărului:
– Ai fost greşit informat că eu deţin bani care îţi aparţin. Toată averea ta a dăruit-o tatăl tău lui Dumnezeu. De la Acela să te duci să o ceri! Şi dacă va avea milă de tine ţi-o va da! Eu nu-ţi sunt dator cu nimic. Necugetatul tău tată a cheltuit tot ce avea, făcând milostenie şi pe tine te-a lăsat sărac!
Atunci Zaharia a început să plângă, auzind vorbele neîndurătoare ale lui Sergiu. Ştia că îi spune minciuni, dar nu ştia cum ar putea să dovedească aceasta.
A început să se roage de dânsul, ca să-i dea măcar jumătate din averea sa. Boierul însă, din nou îi vorbi cu vorbe urâte şi dure la adresa fostului său prieten Ioan. Zaharia continua să-l roage cu lacrimi să-i dea fie şi mai puţin din cât i se cuvenea, o treime, o pătrime, chiar şi a zecea parte măcar, din averea pe care i-o lăsase tatăl său. La toate acestea însă Sergiu rămânea neînduplecat.
Atunci tânărul i-a spus:
– Dacă într-adevăr nu ai primit nimic de la tatăl meu, haide să mergem împreună la Lavra. Şi acolo, în faţa icoanei Maicii Domnului, să juri că îmi spui adevărul!
Nefericitul Sergiu a acceptat această propunere. Ajungând la mănăstire, în faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu, a îndrăznit să afirme:
– Jur că nu am primit de la Ioan o mie de monede de argint şi o sută de monede de aur, pentru fiul său Zaharia.
Îndată ce a terminat de spus acestea a vrut să se apropie să sărute icoana. Îi era însă imposibil. O putere nevăzută îl ţinea la distanţă. Şi cu cât se chinuia să se apropie, cu atât mai mult acea putere îl arunca înapoi. A intrat în panică şi s-a întors să fugă şi să iasă din biserică. Îndată ce a trecut însă de uşa bisericii, un diavol îngrozitor l-a prins şi a început să-l chinuiască. A căzut jos şi a început să se lovească şi să strige:
– Cuvioase părinte Antonie! Cuvioase părinte Teodosie! Aveţi milă de mine! Scăpaţi-mă! Opriţi acest înger care mă chinuieşte! Rugaţi-o pe Maica Domnului să mă scape de demonii care m-au prins! Am să dau tot aurul! Este la mine acasă ascuns într-un vas mare de lut!
O mare frică i-a cuprins pe toţi cei ce se aflau în acea zi în biserică.
Au trimis îndată pe cineva la casa lui Sergiu, unde au găsit vasul sigilat, ascuns în pivniţă. L-au luat şi l-au adus la biserică. Iar când l-au deschis, ce să vadă! În el se aflau două mii de monede de argint şi două sute de aur! Iubitorul de oameni Dumnezeu înmulţise suma de bani!
Tânărul Zaharia, impresionat de această minune, nu a mai vrut însă să ia banii. I-a dăruit stareţului de atunci al mănăstirii, cuviosului Ioan, iar el a lepădat cele lumeşti şi a intrat în cinul monahal, trăind în ascultare şi asceză până la sfârşitul vieţii sale.
Cuviosul stareţ Ioan i-a citit lui Sergiu rugăciunile de dezlegare, scăpându-l de tortura demonilor. Acesta s-a pocăit din toată inima pentru păcatul pe care îl săvârşise şi a trăit pentru tot restul vieţii ca un al doilea David, rugându-L pe Domnul să-l miluiască şi să-l ierte.
Cu acei bani Zaharia a construit un paraclis cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, lângă biserica cea mare, în amintirea evlaviosului său tată, boierul Ioan.

***

Biserica Lavrei Peşterilor a fost slăvită de Dumnezeu şi cu alte semne minunate, petrecute cu ocazia sfinţirii sale, în August 1089, pe când la Kiev domnea Vsevolod Iaroslav11 (L-a urmat la tron pe fratele său Sviatoslav (1073–1078) şi a domnit până în 1093.) iar mitropolit era Ioan al Doilea.
Iată ce s-a întâmplat:
Îndată ce s-a terminat pictarea bisericii, monahii de la Lavra au dorit să se facă sfinţirea acesteia. Au început să facă pregătirile necesare, dar nu reuşeau să găsească o placă mare de marmură, potrivită pentru Sfânta Masă. După mai multe căutări fără rezultat, şi în timp ce nici unul dintre sculptorii în marmură nu reuşeau să se angajeze la o lucrare atât de mare, au hotărât în final ca să facă Sfânta Masă din lemn.
Mitropolitul Ioan însă nu considera de cuviinţă să sfinţească un astfel de locaş măreţ şi aflat sub permanenta protecţie a lui Dumnezeu, având ca Sfântă Masă o astfel de improvizaţie. De aceea a tot amânat data sfinţirii. Această amânare însă le provoca o mare tristeţe fraţilor din obşte şi cuviosului stareţ Ioan.
Pe 13 August seara părinţii au deschis biserica pentru slujba Vecerniei. Şi ce să vadă! Minunat eşti Doamne întru sfinţii tăi! În faţa Sfântului Altar o imensă placă de marmură, sprijinită pe patru coloane tot din marmură, adică exact ceea ce era necesar pentru construirea Sfintei Mese!
Fără nici o întârziere l-au înştiinţat pe mitropolit. Iar acesta, înălţând mulţumiri către Domnul, a dat poruncă să se pregătească cele necesare pentru sfinţire, chiar pentru ziua următoare.
Mulţi au încercat să afle de unde, de la cine şi în ce mod se aflase acea placă de marmură în biserica încuiată. În zadar însă. Părinţii din Lavra au spus pretutindeni că ar da recompensă trei monede de argint, acelui meşter care ar fi dovedit că el a făcut acea placă. Cu cât au căutat şi cât au aşteptat meşterul nu a apărut. Era evident că însuşi Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăţilor, avusese grijă să aducă mănăstirii Sfânta Masă, pe care urma să ofere scump Trupul Său şi cinstit Sângele Său.
Mitropolitul Ioan era întristat însă, deoarece în ziua următoare, pe 14 August urma să facă sfinţirea şi nu apucase să-i invite şi pe ceilalţi mitropoliţi din ţară, din cauza distanţelor foarte mari până la oraşele acestora. Ce era să facă? Nu avea decât să facă singur sfinţirea.
În ziua următoare însă, cu puţin timp înainte de a începe slujba de sfinţire, au ajuns la mănăstire episcopii Ioan de Cernigov, Antonie de Gheorghiev, Luca de Belgorod şi Isaia de Rostov.
Surprins de neaşteptata lor venire mitropolitul Ioan i-a întrebat:
– Cum aţi venit, de vreme ce nu am putut să vă anunţ?
Episcopii l-au privit cu îndoială şi i-au răspuns:
– Păi, Sfinţia Voastră, noi am primit vestea de la un tânăr monah, care spunea că este trimis de dumneavoastră! La 14 August, ne-a spus, se va face sfinţirea bisericii Lavrei Peşterilor. Să vă pregătiţi din timp să mergeţi ca să slujiţi împreună cu mitropolitul Ioan.
Mai mult, episcopul Antonie de Gheorghiev a adăugat:
– Şi gândiţi-vă că eu până ieri eram foarte bolnav la pat. A venit deci acest necunoscut monah şi mi-a spus: «Mâine va avea loc sfinţirea bisericii Lavrei Peşterilor. Să fii acolo». Nu am apucat să-i explic că sunt bolnav, deoarece a dispărut. Însă ce să văd! În timp ce până atunci nu puteam sta pe picioarele mele, după plecarea monahului m-am ridicat şi m-am simţit complet sănătos! Am pornit îndată către Pecerska, şi iată sunt aici, după cum ne-ai poruncit!
Mitropolitul Ioan a vrut atunci să-i cerceteze pe toţi monahii, ca să vadă cine a fost acela care i-a anunţat pe episcopi. Nu a apucat însă, deoarece o voce din ceruri se auzi spunând:
– «Să înceteze cercetarea voastră!»
Plin de cutremur ierarhul şi-a ridicat mâinile sale către cer şi a spus:
– O Preasfântă Născătoare de Dumnezeu! Aşa cum la Sfânta Ta Adormire i-ai chemat pe Apostoli de la marginile pământului, ca să se găsească la cinstita Ta îngropare, aşa şi acum i-ai chemat pe urmaşii apostolilor şi împreună-slujitorii mei, pentru sfinţirea sfântului tău locaş! Binecuvântează lucrarea noastră, spre slava lui Dumnezeu şi a Voastră!
Un fior sfânt i-a cuprins pe toţi robii lui Dumnezeu cei prezenţi – episcopi, preoţi, monahi şi laici – care împreună au strigat:
– Doamne miluieşte-ne! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!…
Dar iată! Şi alte minuni aveau să urmeze. Deoarece peste puţin timp, în vreme ce se săvârşea slujba de sfinţire, în momentul în care se găseau cu toţii în afara bisericii şi făceau rânduita litanie în jurul sfântului locaş, s-a întâmplat şi altceva neobişnuit. Când s-au apropiat de uşa închisă a bisericii, zicând după rânduială: «Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei!», nimeni nu rămăsese înăuntrul bisericii care să răspundă după rânduială: «Cine este acesta Împăratul slavei?»
A urmat o tăcere de câteva secunde.
Şi îndată dinăuntru s-a auzit o extraordinară psalmodie, parcă din gura a mii de îngeri, zicând:
– «Cine este acesta Împăratul slavei?»
– «Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război, domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei!»
Ce melodie dumnezeiască era aceea! Cu toţii o auziseră fascinaţi, crezând că nu se mai găsesc pe pământ, ci în cer.
Îndată însă ce au intrat în biserică nu au găsit pe nimeni înăuntru! Era goală…
Au înţeles atunci că Domnul le dăduse încă un semn minunat, trimiţând pe îngerii săi să slujească la slujba sfinţirii bisericii Născătoarei de Dumnezeu.

Categoria: Patericul Lavrei Pecerska de la Kiev

Cautare: