Jertfa pelicanului - izvorul vietii

În istoriile vechi se scrie despre următoarea întâmplare: în cuibul unui pelican a intrat odinioară un şarpe veninos. Pelicanul nu era în cuib, erau numai puişorii singuri. Şarpele a început să muşte şi să bage veninul lui ucigător în toţi puişorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit şi pelicanul. La zgomotul aripilor lui, şarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă.

Bietul pelican a văzut cu durere că puişorii lui sunt pe jumătate morţi, fiind otrăviţi de vrăjmaşul şarpe. Fără să stea prea mult pe gânduri, el se hotăreşte să-i scape cu orice preţ. Şi iată anume ce face: îşi găureşte coasta cu ciocul şi cu sângele său adapă pe toţi puişorii care sunt ameţiţi de veninul şarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava şarpelui şi prin aceasta puişorii lui se înviorează şi scapă de moarte. Pelicanul este o pasăre de pustie cu gâtul lung, ca şi bâtlanul. Când puişorii lui sunt aprinşi de sete sau sunt vătămaţi de jigănii otrăvitoare, atunci pelicanul îşi răneşte coasta sa şi îi adapă cu sângele său. Iată o pildă minunată de dragoste părintească, care ajunge până la jertfa.

Dacă vom lua seama bine, vom vedea că în cântările Prohodului, la starea a doua, se pomeneşte despre pelican şi anume iată cum se zice: „Ca un pelican, împungându-Te acum, Cuvinte, înviezi pe fiii Tăi, revărsându-le dintru coasta Ta izvor mântuitor!".

Cuvintele Prohodului aseamănă Jertfa cea de pe Cruce a Domnului cu jertfa pelicanului, care îşi varsă sângele pentru viaţa puilor săi. Căci după cum şarpele cel firesc otrăveşte puişorii pelicanului, tot astfel şi vicleanul diavol intrând oarecând în şarpe, a otrăvit pe strămoşii noştri în Rai, prin sfatul lui cel pierzător. Cu nimic nu s-au putut izbăvi strămoşii noştri din osânda cea veşnică, decât numai prin sângele cel scump al Domnului. Toţi cei născuţi din Adam aveau în firea lor otrava păcatului strămoşesc şi pentru aceasta erau osândiţi la moarte veşnică (ca şi puii pelicanului din istorie).

Domnul nostru Iisus Hristos primeşte de bună voie (ca şi pelicanul) să-și străpungă sfânta Lui coastă cu suliţa, pentru izbăvirea zidirii Sale. Din Sfânta Lui coastă s-au deschis două izvoare de mântuire: sângele şi apa. Aceste izvoare mântuitoare alcătuiesc temelia Sfintei noastre Biserici, căci după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfânta noastră Biserică este plătită din Coasta Domnului. Şi anume, apa care a ieşit din coasta Domnului închipuie Taina Sfântului Botez, iar sângele închipuie Taina Sfintei Împărtăşiri. Fără aceste două Taine nimeni nu se poate mântui, căci ele sunt cheile mântuirii.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 399-400)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: