Justinian si Biserica » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

Justinian si Biserica

Nu putem intelege importanta lui Justinian in istorie si mai ales in istoria Bisericii, fara a vedea in el primul ideolog al Imperiului crestin, cel care a dus alianta lui Constantin pana la o concluzie logica. In aceasta perioada s-a realizat o prima sinteza a crestinismului bizantin, care va orienta cursul ulterior al Ortodoxiei.

Justinian nu a facut niciodata distinctie intre traditia politica romanasi crestinism. Considerandu-se imparat roman, el se autointitula si imparat crestin. Conceptia sa isi avea originea in unitatea indisolubila dintre Imperiu si religia crestina. Numai ca aceasta teorie avea si unele ambiguitati. Mai intai, trebuie amintit faptul ca sub influenta crestinismului, Imperiul suferise modificari substantiale: Justinian se considera slujitorul si executantul voii lui Dumnezeu, iar Imperiul ca instrument al planului divin privind lumea. Imperiul era plasat sub semnul Sfintei Cruci, iar misiunea sa era prezervarea si raspandirea crestinismului printre oameni. Interesul lui Justinian pentru lucrarea misionara, contributia sa decisiva la opera caritativa a Bisericii, donatiile facute Bisericii, nu trebuie minimalizate sau uitate, evidentiind sinceritatea credintei sale si interesul real pentru teologie. Codul sau de legi incepea cu o adevarata marturisire de credinta in Hristos si in Sfanta Treime, iar pe Sfanta Masa a bisericii Sfanta Sofia erau gravate cuvintele: "Ceea ce este al Tau, ceea ce este primit de Tine, Iti este oferit de Justinian si Teodora". Cuvintele era expresia constiintei si credintei imparatului.

Din pacate sunt unii istorici care vad in acesta viziune a lui Justinian mai degraba o expresie a cezaropapismului sau, adica subordonarea Bisericii Statului. Altii insa, vad in Justinian inventatorul "simfoniei", adica a teoriei autentic ortodoxe a raportului dintre Bisericasi Stat. Chiar daca in teorie si chiar in practica a dorit plasarea crestinismului in centrul activitatii Statului, imparatul a uitat Biserica. Cuvantul "Biserica" apare adesea in scrierile lui Justinian, definind misiunea unui imparat credincios, "pastrator al credintei crestine si aparator al Sfintei Biserici Universale si Apostolice impotriva dezordinei", dar situatia reala era putin diferita fata de aceste cuvinte.

In constiinta crestinilor, Biserica a fost de la inceput o comunitate noua, noul popor al lui Dumnezeu, edificat pe Taina Botezului. Aceasta nastere atribuia vietii crestine o noua dimensiune: il introducea pe primitor in Imparatia care nu era din aceasta lume si ii dadea acces la "viata vesnica", fara insa a pierde calitatea de cetatean al acestei lumi209. Altfel spus nu numai persecutiile au pus Biserica in afara lumii, dar si alteritatea fiintei sale. In secolul al IV-lea, frontiera dintre Bisericasi lume era transparenta. Multi ezitau sa primeasca Botezul, avand constiinta "rupturii" pe care o antrena acesta Taina. De exemplu Sfantul Vasile cel Mare a fost botezat la o varsta adulta, iar Sfantul Ioan Gura de Aur critica pe cei care intarziau sa se boteze. In secolul al V-lea limita exterioara dintre Bisericasi lume incepe sa dispara; comunitatea crestina tinde din ce in ce mai mult spre o coincidenta cu societatea bizantina in totalitatea sa. Cu toate acestea, in invatatura si constiinta Bisericii, principiul era mai putin intact: in calitate de comunitate care nu "este din aceasta lume", Biserica este deci distincta de orice comunitate "naturala". Chiar daca metodele de predicare sau de actiune printre oameni au inregistrat unele modificari, chiar daca slujbele s-au dezvoltat si au capatat un aspect solemn sau daca Biserica a patruns in diferitele sfere ale vietii umane, ea ramanea in esenta ceea ce trebuia sa fie: adunarea poporului lui Dunmnezeu, care marturisea inainte de toate Imparatia Lui. Pana astazi rugaciunea euharistica pastreaza inspiratia eshatologica de la inceput, iar la fiecare Liturghie, Biserica marturiseste ce "ea nu este din acesta lume" si ca "apartine vietii viitoare". Coincidenta dintre comunitatea sacramentalasi cea naturala a antrenat dupa crestinarea Imperiului o deplasare a frontierei dintre Bisericasi lume. Limita exterioara separa pe crestini de pagani, ori acum ea devine interioarasi strabate constiintele crestinilor. Apartinand atat lumii cat si Bisericii, crestinul trebuia sa recunoasca diferenta lor ontologica. In timp ce efortul sau este indreptat spre iluminarea vietii sale de invatatura lui Hristos, el stie ca Imparatia lui Dumnezeu, bucuria vietii vesnice in Hristos, nu este din acesta lume. Acesta bucurie este experimentata de fiecare crestin la Sfanta Liturghie, cand in momentul frangerii painii este proclamata "moartea Domnului si este marturisita Invierea Sa". Astfel, Biserica in ansamblul ei reprezinta taina Imparatiei lui Dumnezeu, anticiparea victoriei sale, fiind totodata liberasi disticta de lume. Toate eforturile teologilor din secolele IV-V vizau tocmai conservarea in interiorul comunitatii ecleziale a constiintei coexistentei celor doua planuri in viata crestina. Aceste eforturi explica de altfel complexitatea ritualului liturgic si accentul tot mai mare pus pe caracterul "redutabil" al Sfintelor Taine, ca manifestare vizibila a unei realitati ceresti invizibile. Prin rugaciune, Liturghie sau asceza, Biserica lupta impotriva unor tendinte de transformare a crestinismului intr-o religie naturala, solidara in intregime cu aceasta lume. In aceasta consta poate neintelegerea dintre Bisericasi Imperiu. Statul roman putea adopta, fara prea mari probleme, invatatura despre Dumnezeu si despre Hristos, facand din aceasta doctrina religioasa oficiala; putea elimina paganismul sau pana la un punct crestina propriile legi. Numai ca Imperiul nu putea recunoaste Biserica drept o comunitate distincta, independenta de lume. Absolutismul religios al Statului roman si faptul ca imparatul se considera reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant erau piedici serioase in schimbarea de atitudine. Cu cat dimensiunile Bisericii coincideau cu cele ale Imperiului, cu atat frontierele exterioare erau eliminate, in constiinta Statului aparand ideea unei identitati perfecte de autoritate, de origine divina. Dupa abolirea paganismului, imparatii au renuntat la functiile sacre sau sacerdotale pe care le exersau in vremea Romei antice, iar autoritatea sacramentala, doctrinara sau pastorala a ierarhiei bisericesti nu a fost limitata. Statul proteja ierarhia, confirma doctrina Bisericii asa cum fusese ea stabilita la Sinoadele Ecumenice, numai ca problema relatiei dintre Bisericasi Statul bizantin a fost cu timpul inlocuita de cea a relatiei dintre autoritatea secularasi ierarhie. In constiinta imperiala, Biserica se confunda cu lumea, lumea fiind crestina doua principii complementare fiind necesare existentei si organizarii sale: imparatul si preotul. In literatura bizantina din aceasta perioada aparea comparatia raportului dintre Bisericasi Stat ca cea dintre suflet si trup; Statul conceput ca un trup animat de prezenta in el a Bisericii, sufletul sau.

Aceasta conceptie era diferita de cea din perioada Bisericii primare. Atunci Biserica era un trup, un organism viu, un popor nou, ireductibil unei comunitati naturale. Chiar daca toti oamenii erau chemati sa faca parte din acest corp si puteau deveni membrii sai, lumea nu se putea confunda cu Biserica pentru ca in ea si prin ea oamenii participau la o alta lume si la o alta viata, care se va manifesta cu slava la sfarsitul acestei lumi. In realitate Imperiul, in calitatea sa de mostenitor ideologic al paganismului, vedea in Stat singura forma de comunitate oranduita de Dumnezeu si care imbratisa toate domeniile vietii umane. Singura diferenta intre acest model si cel al teocratie pagane era ca Imperiul, prin alegerea imparatului, a putut afla pe adevaratul Dumnezeu si religia sa crestina.

Hristos a dat preotilor puterea de a ierta, vindeca, sfinti si invata, iar Statul trebuia sa le dea acestora onoruri deosebite, caci de rugaciunile lor depindea prosperitatea Imperiului. In constiinta primelor secole la Bizant, Biserica era asimilata ierarhiei, dogmelor, slujbelor divine, dar functia ei era detinuta de Stat. Problema raportului dintre Bisericasi Stat nu se punea inca, deoarece totul se reducea la relatii in sanul aceluiasi Stat, intre puterea secularasi cea spirituala. Legislatia si politica religioasa a lui Justinian va aduce insa un raspuns acestei situatii.

Categoria: Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului - Pr. Emanoil Babus

Cautare: