La scaunul de spovedanie

Care sunt cele mai grele probleme care se întâlnesc în scaunul de spovedanie şi cum le rezolvaţi?

- Conflictele de familie, îndoiala în credinţă, suferinţele de tot felul, divorţul, avortul, iată câteva dintre ele. Problema mai grea ar fi cu cei care vin nepregătiţi, siliţi să vină la spovedit din partea altora sau care vin la întâmplare, cu un fel de-a se înşela singuri.

Aceştia nu au prea multă cunoştinţă de importanţa Tainei Pocăinţei şi nici nu au o trezvie a conştiinţei. Şi sigur, se riscă să nu se spovedească sincer, curat, din inimă, cu căinţă, ci cu eventuale prejudecăţi.

Aceştia trebuie luaţi de la început cu viaţa şi moartea şi amănunte susţinute, după puterea lor de înţelegere, să le trezeşti conştiinţa, profitând de singurul fapt important, că totuşi au venit la tine, împinşi, traşi, cu un fel necinstit de a se înşela singuri.

O lămurire intensă trebuie. Căci e mare păcat ascunderea păcatelor sau spunerea lor cu scuze sau cu mai multe înţelesuri, lucru atât de nesuferit în faţa Dreptului Judecător, acestea numindu-se „furtişag de cele sfinte” sau păcat împotriva Duhului Sfânt. La fel primirea cu nevrednicie a Preacuratelor Taine.

Toate acestea trebuie spuse cu căldură şi, prin mila lui Dumnezeu, Care îl iubeşte şi pe el, poate fi salvat, dezlegat şi, deci, iertat. Este o greşeală să-l dezlegi pe om, rămânând în confuzii de felul acesta. Astfel de dezlegări nu au nici o valoare, ba se va mai agrava starea sufletului celui ce vine la spovedanie.

Am avut la scaunul de spovedanie două cazuri grave. Întâi, un om care nu voia să-şi mărturisească un păcat foarte grav. Nici după mari insistenţe n-a vrut să-l spună şi, desigur, nu l-am dezlegat. După câteva zile a murit nespovedit. Dumnezeu, ca pe fiecare din noi, l-a adus la timp pentru iertare şi numai printr-un singur cuvânt putea fi salvat. Lucrul acesta a speriat şi înţelepţit pe mulţi, mai ales pe aceia care ştiau păcatul, pentru că îl făcuseră împreună.

Un alt caz, înspăimântător, s-a petrecut cu un bolnav pe care îl ţineam la mânăstire de trei zile pentru Sfântul Maslu. Soţia lui ne spusese de unele păcate grele ale lui şi trei zile l-am rugat şi am insistat să se spovedească la ce duhovnic vrea, că eram mai mulţi, arătându-i, cu timp şi blândeţe, că bunul Dumnezeu a rânduit iertarea tuturor păcatelor prin spovedanie. Însă el nu voia cu nici un chip să se mărturisească. Când eram noaptea la Sfântul Maslu, a treia zi, a început deodată să urle pur şi simplu că vin nişte arapi grozavi să-l ia şi vedea cu mintea pe ei, toate păcatele lui şi, nespus de speriat, a cerut grabnic să se spovedească. Acum se făcuse înţelept!

Au ieşit afară repede toţi din camera unde eram, şi el, în vaiete pătrunzătoare, atât a mai putut să spună: „Am făcut... Am făcut...” şi a murit în braţele mele. L-am dezlegat cu un sentiment de răspundere şi milă, măcar pentru dorinţa lui din urmă, dar era mort. Întâmplarea aceasta s-a povestit în toată regiunea aceea mulţi ani.

Iată îndoiala, acea vinovată necredinţă şi înşelare că la moarte nu vin diavolii sau îngerii buni pentru bietul tău suflet! Ce izvor de nelinişte şi frică în clipele din urmă, când liniştea e atât de necesară! Şi la ce nu se expune omul dacă este surprins de moarte! Viermele lor nu doarme, spune Sfânta Evanghelie (Marcu 9, 48).

Prima mustrare de conştiinţă a osânditului va fi, aşadar, cugetul la acea plăcere ticăloasă şi de nimica, pentru care este osândit pentru totdeauna; a doua mustrare e cugetul că printr-o osteneală cât de mică ar fi putut fi fericit; în urmă este cugetul că, pierzând pe Dumnezeu, Bunul cel mai înalt, a pierdut totul.

Împlinească-se în mine, totdeauna, întru toate, voia Ta, Doamne! Amin.

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 78-81)

Categoria: Articole

Cautare: