Lacrimile nemangaiate

Există şi lacrimi nemângâiate. Acestea sunt diavoleşti. Nu au pocăinţă, ci egoism rănit. Atunci omul plânge în chip egoist pentru căderea sa. Îl doare pentru că din pricina neatenţiei lui a scăzut în ochii oamenilor, iar nu pentru că a mâhnit pe Dumnezeu, şi de aceea suferă îndoit.

În timpul războiului răzvrătiţilor, un căpitan al răzvrătiţilor - Dumnezeu să-i hărăzească pocăinţă - a prins un familist sărac care avea nouă copii, l-a pus jos şi îl bătea fără milă pentru că nu era de acord cu ideologia Iui. Omul acesta fusese cândva în subordinea lui. Şi sărmanul acela striga: „Dar bine, nu ţi-e milă de mine? Am nouă copii! Nu îţi aduci aminte că te-am dus şi în spate? Ce ţi-am făcut?”. Cineva dintre tovarăşii căpitanului, când a văzut că îl bate atât de crunt pe acel om, i-a strigat: „Ei, ce ţi-a făcut? Nu ţi-e milă de el? Este om cu familie”. Acela imediat începu să plângă foarte tare, deoarece i-a fost rănit egoismul său de observaţia tovarăşului său.

Dar plânsul acela era egoist; era ca pocăinţa lui Iuda. Acesta L-a vândut pe Hristos şi după aceea s-a dus la farisei să le spună „Am greşit”, dar aceia i-au spus: „Ce ne spui că ai greşit?”. Atunci s-a simţit jignit, s-a umplut de pizmă, le-a aruncat arginţii şi s-a dus de s-a spânzurat. Aceasta a făcut-o din egoism. Însă dacă s-ar fi pocăit şi mergând la Hristos I-ar fi spus: „Iartă-mă!”, s-ar fi mântuit.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. III, Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 178-179)

Categoria: Articole

Cautare: