Legatura dintre suflet si trup dainuie si dupa moarte

Trupul din care a ieşit sufletul nu se întoarce în nefiinţă, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate şi amestecate cu alte elemente din natură, nu sunt nişte simple „rămăşiţe" oarecare. Aşa spun Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Grigorie de Nyssa, care scrie: „E drept că trupul se destramă pe încetul, dar nu se nimiceşte, căci nimicirea e tocmai trecerea în neexistenţă, câtă vreme destrămarea e numai o împrăştiere, adică o reîntoarcere a trupului la stihiile pământene din care a fost luat. Iar ceea ce se află în această stare nu se pierde, cu toate că aşa ceva trece dincolo de percepţia noastră simţuală". Sfântul Ioan Gură de Aur, la rândul său, spune că „moartea nimiceşte ceea ce este stricăcios în noi, nu şi trupul."

De aceea ar fi greşit să ne închipuim că „legătura dintre trupuri şi sufletele lor se rupe pe vecie".

Moartea, e drept, scoate sufletul din însoţirea sa cu trupul, însă legătura firească dintre ele se păstrează sub o anumită formă şi, în orice caz, stăruie deplin legătura lor ipostatică. Nu putem spune că o dată cu moartea din om nu mai rămâne decât sufletul, trupul sortit destrămării nemaiavând nici o legătură cu el şi pierind cu totul. După cum sufletul care se desparte de trup rămâne suflet al celui mort, tot aşa şi trupul, fie el leş sau numai oase, rămâne trup al său. Dincolo de moarte, sufletul şi trupul păstrează - atât între ele, cât şi cu persoana căreia îi aparţin - o legătură cu neputinţă de distrus, pe baza apartenenţei lor la o aceeaşi persoană (ipostas). Sfântul Maxim Mărturisitorul explică foarte riguros lucrul acesta. Nu se poate vorbi de o separare totală a sufletului de trup, „căci după moartea trupului sufletul nu se numeşte simplu suflet, ci suflet al omului, şi suflet al unui om anume. Căci şi după moartea trupului, sufletul păstrează drept formă a sa deplină, întregul uman a cărui parte este, în baza relaţiei. La fel şi trupul, e muritor după fire, dar nu este dezlegat de întregul uman, din pricina felului în care vine la existenţă. Căci nu se numeşte trupul simplu trup, după despărţirea de suflet, ci trup al omului, şi trup al unui om anume, chiar de se corupe şi se descompune în elementele din care este alcătuit. Căci are şi aşa, ca cel ce este parte din întregul uman, drept formă a sa deplină acest întreg uman, în baza relaţiei, în amândouă, adică şi în suflet şi în trup, relaţia cugetându-se ca ceva ce nu poate fi smuls, întrucât sunt amândouă părţi ale întregului uman, ea înfăţişează şi aducerea lor deodată la existenţă şi dovedeşte şi deosebirea dintre ele după fiinţă, nevătămând în nici un fel raţiunile sădite în ele după fiinţă. Deci niciodată nu e cu putinţă a afla sau numi vreun trup sau suflet în afara relaţiei dintre ele. Căci deodată cu partea se arată şi aceea că este parte a ceva [...] şi în ea e implicat şi întregul a cărui parte este. Căci relaţia lor este de neînlăturat."

Sfântul Grigorie de Nyssa abordează şi el această problemă, însă dintr-o altă perspectivă. El spune că sufletul recunoaşte elementele trupului său chiar după împrăştierea lor, tot aşa cum zugravul ţine minte ce culori a amestecat ca să obţină o nuanţă anume, păstorul îşi recunoaşte oile sale chiar atunci când pasc împreună cu altele, iar cel căruia i sau spart mai multe vase cunoaşte ale căruia dintre ele sunt cioburile. Chiar şi în moarte, sufletul îşi aduce aminte nu doar de trupul întreg, ci şi de fiecare mădular al său şi rămâne, într-un anume fel, prezent în fiecare dintre ele, oricât de descompus ar fi: „sufletul recunoaşte însuşirile fireşti ale elementelor trupului în care a trăit chiar şi după ce acestea se despart unele de altele; chiar dacă firea ţine elementele materiale despărţite, pe fiecare în altă parte, din pricina însuşirilor deosebite ale fiecăruia, totuşi sufletul se află în fiecare, ţinându-se, prin puterea de cunoaştere, în elementele trupeşti care-i sunt proprii, stăruind în acestea până când se va face din nou unirea acelor elemente împrăştiate, în vederea unei reînnoiri a trupurilor descompuse. Şi aceasta este propriu-zis ceea ce noi numim înviere." Tot atât de adevărat este că şi trupul rămâne într-un anume fel prezent în suflet. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa scrie că: „după despărţirea de trup, se păstrează în suflet anumite semne care mărturisesc cum că noi am format înainte o unitate, un întreg; ne-o dovedeşte parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, din care vedem ca după ce trupurile au fost aşezate în mormânt, sufletul a păstrat un oarecare semn trupesc prin care şi Lazăr a fost recunoscut, şi bogatul n-a rămas neştiut." E adevărat că de-a lungul vieţii pământeşti trupul suferă felurite schimbări - pricinuite, de pildă, de răniri, de boală, de înaintarea în vârstă -, culminând cu cele din ceasul morţii, când se desface în cele din care a fost făcut şi se descompune; dar el posedă o formă (eidos) a sa, care nu se schimbă, iar această formă stăruie în suflet ca o pecete pe care nici moartea n-o poate şterge. Forma aceasta permite ca, la înviere, elementele despărţite sa poată fi din nou adunate laolaltă, pentru a se recompune trupul. „Diferitele combinaţii ale materiei produc feluritele aspecte ale formei; propriu-zis, aceste combinaţii nu sunt altceva decât amestecul elementelor primare (aşa numim elementele din care este alcătuit întregul univers, şi însuşi trupul omului). De aceea, pentru că forma (eidos) trupului rămâne în suflet, aşa cum pecetea se întipăreşte în ceara moale, urmează că nici materialele care au servit la formarea figurii pe pecete nu rămân străine de suflet, ci, în clipa învierii, sufletul primeşte din nou în el tot ceea ţine de urma întipărită în el de forma (eidos) trupului. Şi atunci intră în legătură deplină cu el toate elementele care au alcătuit dintru început forma (trupului)." Trupul acesta de acum va învia, trupul acesta de-acum se va înnoi şi va primi o nouă viaţă; la înviere omul îşi va regăsi propriul său trup (nu trupul altuia şi nici un alt trup oarecare), însă cu altă vieţuire. Identitatea personală şi trăinicia ei în timp, aşadar, se păstrează şi în răstimpul dintre moartea fiecărui om până la învierea de obşte, chiar dacă cele din care este alcătuit trupul se risipesc şi se descompun. „Nu-i chiar cu neputinţă ca elementele trupeşti, stihiile, să se unească din nou şi sa alcătuiască iarăşi acelaşi om. [...] Căci dacă n-ar veni din nou în lume tocmai aceeaşi alcătuire şi ar primi în amestec doar elemente asemănătoare în locul celor carei sunt proprii, e ca şi cum s-ar reconstitui un alt om în locul lui, lucru care nu s-ar putea numi înviere, ci crearea unui alt om. Dar dacă trebuie să se întoarcă iarăşi acelaşi om la sine însuşi, trebuie să fie în întregime acelaşi, şi în toate părţile sale elementele să-şi reia locul lor în firea lui dintru început." De aceea, Sfantul Grigorie de Nyssa spune din nou: „Sufletul petrece în elementele trupului şi după despărţirea lui de trupul în care a crescut şi a vieţuit de la început, rămânând de acum ca un fel de paznic peste ceea ce avea şi nelăsându-le să se amestece cu alte elemente de acelaşi fel. Agerimea şi subţirimea puterii sale cugetătoare nu îngăduie nici o rătăcire în realcătuirea elementelor trupeşti. Şi, împreună cu materia proprie care este amestecată în elementele apropiate, se încorporează şi sufletul şi nu lasă să slăbească legătura care le ţine pe toate în univers, ci rămâne pururea în aceste elemente, în orice loc şi în orice chip le-ar fi risipit firea."

(Jean-Claude Larchet, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, Editura Sophia, Bucureşti, 2006; p. 40-42)

Categoria: Articole

Cautare: