Legatura dintre suflet si trup

După cum ştim, înaintea căderii omului, sufletul său era deschis în faţa lui Dumnezeu, hrănindu-se din harul Lui. În timp ce, în prezent, omul trebuie să se nevoiască pentru a dobândi însoţirea cu Dumnezeu, comuniunea cu El, pe atunci el gusta pe deplin din harul dumnezeiesc. Sufletul său era hrănit de harul cel necreat, iar trupul, de sufletul plin de har. Omul se hrănea din darurile lui Dumnezeu. După cădere, sufletul s-a despărţit de Dumnezeu, de Izvorul cel adevărat al vieţii: „Departe de Dumnezeu şi fără viaţa Lui, sufletul caută să se întreţină (hrănească) storcând (exploatând) trupul. Astfel se nasc patimile sufleteşti. Trupul, la rândul său, negăsind viaţă în suflet, se întoarce spre cele din afară şi devine captiv materiei, cum era şi firesc; se închide în circularitatea stricăciunii. Astfel apar patimile trupeşti, iubitoare de plăcere, prin care omul se luptă să scoată viaţă şi bucurie din materie” (Panayotis Nellas, „Omul - acest animal îndumnezeit”, Sibiu, 1994, p. 132). Toate acestea provoacă atât moartea trupului cât şi a sufletului. Totuşi, dacă prin asceză şi prin viaţa în Hristos, vom face efortul de a ne întoarce sufletul spre Dumnezeu pentru a primi hrana vieţii de la El, trupul nostru se va uni cu sufletul plin de har şi ne vom sfinţi; mărturie ne stau vieţile sfinţilor, care şi-au suprimat uneori chiar şi funcţiile obişnuite ale trupului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dintre patimi, unele sunt trupeşti, altele sufleteşti. Cele trupeşti îşi iau prilejurile din trup, iar cele sufleteşti din lucrurile de dinafară”. Aceeaşi distincţie o aflăm şi în scrierile lui Ilie Ecdicul: „Altele sunt patimile trupeşti şi altele cele sufleteşti”.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 294-295)

Categoria: Articole

Cautare: