Legenda Mănăstirii Gorovei din județul Botoșani

În pădurea Gorovei, la aproximativ 13 km sud-vest de Dorohoi, pe şoseaua ce duce spre Suceava, se găseşte poiana Gura Văii, locul preferat al orăşenilor dornici să-şi petreacă o plăcută zi de odihnă după o săptămână de muncă.

În partea de jos a poienii se văd turlele celor două biserici ale mănăstirii Gorovei, cu vechile chilii ale călugărilor şi cu noua casă de odihnă pentru vizitatori iar, în vecinătatea lor, cătunul Gorovei format din casele urmaşilor foştilor posluşnici (ţigani robi) ai mănăstirii, eliberaţi şi împroprietăriţi după anul 1864.

........

Se spune că în veacul al XVII-lea, moşia şi pădurea Gorovei aparţineau mănăstirii Dragomirna, cu titlul de donaţie a unor proprietari dreptcredincioşi. Pe la începutul veacului ar fi luat fiinţă La Gura Văii - după numele cel vechi - o prisacă având năcealnic şi posluşnic iar mai târziu s-a clădit un mitoc pentru adăpostirea dreptcuvioşilor care treceau de la o mănăstire la alta. Şi avea acel mitoc gospodărie bine închegată, cu vite multe. Iar mai mare peste mitoc s-ar fi aflat monahul Avramie de la mănăstirea Dragomirna.

Într-o zi din luna lui Florar a anului 1740 părintele Avramie se afla în prisacă, supraveghind ştiubeiele aşezate rânduri-rânduri, la vrana cărora se îngrămădeau albinele. Le privea cu plăcere, gândindu-se nu atât la dulceaţa fagurilor, cât la viaţa acestor gâze harnice şi prevăzătoare care-şi adună cu sârg hrana pentru iarnă.

Monahul Avramie nutrea o dragoste deosebită albinelor şi din zumzetul lor ştia să le desluşească graiul, cunoscându-le nevoile, suferinţele şi mâniile. Dar niciodată ele nu se mâniau pe bătrânul monah, chiar când acesta îşi lua tainul de miere şi ceară. Socoteau probabil că altfel nu se poate iar el le vorbea blând, domolindu-le cu gesturi line.

Deocamdată, cu comanacul de lână dat pe ceafă dezgolindu-i fruntea, numai în cămaşă şi iţari - rasa şi-o atârnase într-un măr ca să fie mai sprinten la treabă - era bâzâit de gâzele aurii care-l înconjurau asemenea unei aureole, asezându-i-se fără sfială pe umeri şi chiar pe barba colilie a sfinţiei sale.

- Ştiu, ştiu, aveţi nevoie de adăpost călduros pentru la iarnă. Vă face taica, n-aveţi grijă. Acum lăsaţi-mă în pace să răsădesc cele flori, că prea s-au îngrămădit numai într-un loc. Hai, fecioarele taicăi cele harnice şi cuminţi, hai, vă aşteaptă merii înfloriţi din livadă.

Pricepând, sau poate din instinct, albinele l-au părăsit îndreptându-se spre livadă.

Se spune că Avramie fusese fecior de gospodari de sub munte, care crescuse de mic în mijlocul minunilor firii. Bunică-sa avea obicei să-l ia cu dânsa în pădure după bureţi, îi mai arăta şi cele buruieni de leac ce cresc în soare sau în locuri ascunse, la răcoare, în preajma izvoarelor,... Învăţase multe de la dânsa.

Tot ea l-a dus odată la mănăstirea Dragomirna. Frumoasă mănăstire şi împodobită cu odoare scumpe. Tare i-au plăcut lui cântăriie monahilor, flăcările mărunte ale lumânărilor de ceară, fumul albăstrui de tămâie cădelniţat de un călugăr care avea şi o mantie în cute mărunte pe umăr dar mai ales cititul dintr-o carte mare, cu scoarţe groase. Asta l-a impresionat cel mai mult: să cunoască şi el a citi buchiile...

Aşa se face că atunci când s-a ridicat flăcăiandru, a cerut voie părinţilor să fie dat la mănăstire. Părinţii s-au învoit îndată, cu oarecare mândrie ascunsă. Căci la vremea aceea, puţini fii de ţărani puteau ajunge cărturari şi aceştia doar pe la mănăstiri.

Şi astfel Andrei - aşa-l chema pe băiat - a fost dat la ascultare la un călugăr bătrân. Cu răbdare şi blândeţe, călugărul l-a învăţat toate rânduielile vieţii monahale. Mai greu a mers cu buchiile. Fratele Andrei le-a deprins anevoie. Dar avea mare ţinere de minte. Aşa că multe rugăciuni le-a învăţat pe de rost, neavând nevoie a le citi.

Îi plăcea cu deosebire sunetul toacăi. Când a deprins meşteşug, întru care era neîntrecut, îndată călugării ştiau cine toacă aşa frumos, când mai tare, când mai încet, când repede ca un ropot de ploaie cu fel de fel de fiorituri în melodia născută din lemn.

Toacă fratele Andrei, şopteau monahii iar mai târziu toacă părintele Avramie, căci băitanaşul de altădată a rămas la mănăstire, a luat negru şi apoi s-a călugărit, schimbându-şi numele.

Soborul mănăstirii Dragomirna l-a trimis mai târziu pe părintele Avramie la mitocul din Gura Văii, în ţinutul Dorohoiului. Potrivit loc pentru un monah căruia îi plăcea munca deopotrivă cu liniştea sihastră a codrilor.

Şi acum iată-l pe Avramie în prisaca lui, de vorbă cu albinele cele pricepute întru făgurit.

Se spune că părintele Avramie era la vremea aceea un bătrân verde, înalt şi voinic, cu braţe tari, cu faţa arsă de soare şi vânt, brăzdată adânc de scurgerea timpului. Dar îţi purta anii cu semeţie, fără a le simţi povara. Pe chipul său, ce-ar fi părut încruntat, te întâmpina privirea a doi ochi albaştri şi senini ca ai unui copil nevinovat ce priveşte lumea minunându-se. Privirea aceea te descumpănea. Şi minciuna pe care ai fi vrut s-o spui îţi pierea de pe buze şi fapta urâtă pe care cercai s-o ascunzi ieşea la iveală, într-o mărturisire fără voie.

De aceea oamenii îl iubeau şi oarecum se temeau de el.

Preacuviosul Avramie cutreiera codrul vara-iarna, care în acele vremi îndepărtate era întins şi greu de străbătut, fără habar, netemându-se nici de viclenia oamenilor, nici de fiarele care îşi aveau bârlogul în sihlişti. Porcii mistreţi care scurmau vreo baltă îşi ridicau riturile spre dânsul şi-l lăsau să treacă. Ursul, surprins la zmeură, mormăia ceva neînţeles, mutându-se în alt loc.

Din porunca lui se aşeza hrană pentru iernat căprioarelor. Când în lunile lui Gherar şi Făurar se auzea urletul haitelor de lupi, el fără frică îşi lua toiagul şi, răzbătând prin omăt, se înfigea în calea lor alungându-le spre alte locuri. Nici şerpii nu-l înfricoşau. Îi privea ca pe nişte fiinţe care au şi ele dreptul de a trăi sub soare.

Cunoscând el taina buruienilor de leac, avea în chilia lui sumedenii de smocuri uscate care atârnau de grindă şi din care smulgea la nevoie câte o stebluţă, fierbând ceaiuri pentru a alina o durere a unui om sau a unui dobitoc. Şi în borcănaşe de lut, rânduite pe poliţă, se aflau fel de fel de iruri pentru răni, arsuri, dureri ale oaselor.

Îi mersese vestea.

Mai citea uneori rugăciuni pentru câte un suflet de om răzbit de o durere tainică sau doborât de un necaz. Mai mult se făcea că citeşte, căci rugăciunile le ştia pe de rost. Dar mai ştia că o carte mare, cu scoarţe groase aurite, din care se făcea că citeşte, are puterea ei asupra închipuirii omului îngenunchiat sub patrafir.

Avea însă părintele Avramie un necaz pe care-l ţinea ascuns în sufletul lui. În taină, tânjea duipă un schit. O bisericuţă mică cu glas de clopot şi sunet de toacă, aşezată acolo în poiana cea mare din mijlocul codrului fără sfârşit al Goroveiului. Oploşise pe lângă dânsul câţiva, băieţaşi din oameni sărmani. Deprinzându-i cu munca şi dându-le învăţătură duhovnicească, nădăjduia în schitul pe care-l şi vedea cu ochii minţii.

Auzind zilnic bâzâitul albinelor care cereau parcă un adăpost pentru iarnă, părintele a hotărât într-o bună zi din luna lui Cireşar să sape un zămnic.

Împreună cu posluşnicii lui, s-a pus pe treabă. Când s-a lăsat înserarea, s-au dus cu toţii la hodină. Dar în toiul nopţii s-a auzit cântare bisericească ce parcă venea dinspre un stejar bătrân care avea o creangă uscată. Trezindu-se părintele la acea cântare, s-au trezit şi posluşnicii care şi ei au auzit-o. Deci nu era o părere.

Ce să fie oare ?... se întreba Avramie. Nu cumva vreo înşelăciune a celui necurat despre care se ştie prea bine că ispiteşte pe oameni dar mai presus de toate încearcă a face să cadă în ispită pe călugări ? Ridicându-se din aşternut, părintele Avramie şi-a îmbrăcat rasa, şi-a pus crucea la gât, comanacul pe creştet şi cu toiagul în mână a purces de unul singur spre stejar, căci soţii lui s-au sfiit să-l urmeze. Dar nu era ţipenie de om nici în stejar, nici în jurul lui.

În nopţile următoare, la aceeaşi oră, cântarea s-a auzit din nou. Şi din nou, de astă dată întovărăşit, n-a aflat pe nimeni în preajma stejarului.

Să fie semn ceresc ?

Părintele Avramie, îngânând una din rugăciunile ştiute, bătea mătănii, împreună cu posluşnicii săi.

Între timp, continuau să sape cu vrednicie la zămnic. În a patra zi au găsit în pământ o ladă de lemn, lucrată din topor. Desfăcând-o, au găsit într-însa o icoană mare, meşteşugit pictată, pe care era zugrăvit chipul sfântului Ioan Botezătorul. Aceasta s-a întâmplat în ziua de Sânziene.

Părintele Avramie a crezut că această icoană, adusă la lumină, este semn ceresc, că acolo trebuie să se întemeieze schit care să aibă ca hram Sfântul Ioan Botezătorul. Visul lui se împlinea.

Cu nespusă bucurie, Avramie a anunţat stăreţia mănăstirii Dragomirna de găsirea icoanei şi de cântecele religioase pornite din stejar.

Nu se ştie dacă sfinţii părinţi din Dragomirna au crezut în acele cântări, dar icoana exista.

După îndelungate şi migăloase cercetări, s-a ajuns la concluzia că icoana a fost furată - pe la anul 1736 - de un pâlc răzleţ de tătari de la biserica Sf. Ioan Botezătorul din Târgul Siret, ctitoria lui Iancu Sas Vodă. Fiind acea biserică veche, fusese înzestrată cu multe odoare de preţ pe care tătarii le-au prădat. Însăşi icoana Sf. Ioan fusese despuiată de pietrele scumpe care-o împodobiseră odinioară.

Pasă-mi-te tâlharii au îngropat-o în pădure cu gândul că poate s-or întoarce s-o vândă cu bani grei unor creştini.

Dar păgânii s-au pustiit şi nu s-au mai întors.

Şi aceasta este o minune, gândea părintele Avramie, în naivitatea lui.

Cu încuviinţarea stareţului de la mănăstirea Dragomirna, monahul Avramie şi posluşnicii săi au ridicat o bisericuţă acolo în poiana cea mare, nu departe de iaz. Că pe vremea aceea era un iaz mărişor acolo.

Au tăiat stejarul cel bătrân cu creanga uscată, stejar pe care călugării nu se înduraseră să-l taie până atunci.

Pe rădăcina stejarului a fost aşezată sfânta masă a altarului iar din trunchiul şi crengile lui s-au tăiat scânduri groase. Au mai fost doborâţi şi alţi stejari şi - spun hrisoavele - între anii 1740-1742, s-a înălţat o bisericuţă de lemn, cu temelie din piatră şi acoperiş de şindrilă.

Planul bisericuţei era simplu dar dovedea arta şi măiestria modeştilor ei constructori. Micuţă, nu încăpeau în ea decât douăzeci-douăzeci şi cinci de credincioşi deodată.

A fost sfinţită în anul 1742, având ca patron pe Sf. Ioan Botezătorul iar hramul la 24 iunie, adică de Sânziene.

Părintelui Avramie i-a fost dat ca împreună cu alţi călugări, veniţi anume de la Dragomirna, să slujească la sfinţirea noului lăcaş. Cântarea părintelui Avramie a sunat puţin răguşită. Aceasta, gândit-au fraţii lui întru Domnul, pentru că părintele Avramie de mult timp nu mai slujise într-o biserică. Dar adevărul era cu totul altul. Lacrimi de bucurie îi sugrumaseră glasul şi vedea totul ca printr-o ceaţă: monahii, lumânările de ceară aprinse, fumul tămâiei şi chipurile ţăranilor adunaţi acolo. Şi când, după sfinţire, s-a întins masă după datină, părintele Avramie n-a fost de găsit. Se retrăsese în draga lui prisacă, unde a lăsat în voie să i se reverse lacrimile în prinos de recunăştinţă. Gândirea lui simplă de ţăran judeca astfel: dacă albinele nu m-ar fi îmboldit să fac adăpost pentru iarnă, n-aş fi săpat zămnic; şi dacă nu săpam zămnic nu s-ar fi găsit icoana Sf. Ioan Botezătorul, şi, dacă nu găseam icoana nu s-ar fi ridicat bisericuţa. Asadar albinele mele cele harnice stau la temelia minunii.

Cu banii şi ajutoarele primite de la credincioşii care-şi închipuiau că icoana este făcătoare de minuni s-au ridicat în scurt timp un rând de chilii cu ferestre mici şi cerdac larg, atât în faţă cât şi în spate. Cerdacul din spate da spre iaz. De acolo puteai privi apa cu unduirile aurite de soarele care cobora dincolo de pădure. Frumoasă şi liniştitoare privelişte, pe care părintele Avramie o contempla adesea. Şi astfel a luat fiinţă schitul de la Gura Văii.

Nu se ştie dacă cuviosul monah Avramie a fost numit stareţul schitului celui nou. Se spune doar că sfinţia sa a mai trăit ani îndelungaţi, slujind tot mai rar în biserică dar, până în ajunul trecerii sale întru cele veşnice şi necunoscute, când ochii săi albaştri, cu privire naivă şi încrezătoare de copil, s-au închis pentru totdeauna, el a avut mare plăcere să bată toaca cea lungă, în jurul bisericii, pentru fiecare slujbă. Şi s-a nevoit Avramie să înveţe pe fraţii care doreau să îmbrăţişeze viaţa monahala să deprindă acest meşteşug de a bate toaca, astfel ca să răsune cât mai departe şi cât mai limpede.

Se mai spune că atunci când întreg soborul l-a petrecut până la groapă, albinele zburau deasupra sicriului lui zumzuind cu o jale nespusă. Şi când pamântul l-a primit în sânul său, deasupra moviliţei de ţărâna mult timp au zburat albinele ca un nouras auriu.

Nici n-a trecut un veac de la sfinţirea bisericuţei că între anii 1828-1834, o nouă biserică, de zid - biserica mare- s-a alăturat celei dintâi.

Între timp s-au mai clădit chilii şi o căsoaie pentru primirea bolnavilor.

Se pare că buruienile de leac şi irurile părintelui Avramie au fost lăsate moştenire acelor fraţi acum monahi - care pretind că ştiu şi ei a tămădui suferinţele cele multe ale trupului şi sufletului.

Spun preacuvioşii că icoana găsită în pământ în chip miraculos n-a încetat a fi făcătoare de minuni şi mulţime de vindecări ar fi avut loc cu ajutorul rugăciunilor făcute în faţa chipului zugrăvit al Sfîntului Ioan Botezătorul.

De obicei erau aduşi bolnavii nebuni, epileptici, slăbănogi sau cu alte neputinţe. Vara, bolnavii erau ţinuţi în livada ogrăzii dinaintea chiliilor, unde le citeau preoţii. Iarna erau ţinuţi în căsoaia din curtea bisericii şi acolo li se citeau rugăciunile hotărâte de soborul bisericii. Bolnavilor mai puţin gravi li se făcea aghiazmă cu moliftele Sf. Vasile, erau stropiţi cu aghiazmă, se miruiau cu untdelemn luat din candela Sf. Ioan şi după câteva zile de rugăciuni şi post bolnavii se vindecau.

Unii dintre cei vindecaţi au rămas la mănăstire, călugărindu-se. Aşa, Dimitrie Gigâtu, un armean bogat din Botoşani, alienat şi furibund, a fost adus la mănăstire în iarna anului 1852. După aplicarea tratamentului descris s-a liniştit şi s-a călugărit luând numele de Daniel.

Vestea vindecărilor s-ar fi răspândit nu numai în satele din jur dar chiar în judeţele vecine şi-n toată Moldova.

Veneau credincioşi şi bolnavi de pretutindeni, dăruind schitului bani, obiecte bisericeşti, stofe pentru veşmintele călugărilor, icoane, ştergare. Unii aduceau frupt de la oi sau vaci, păsări, câte, un viţel sau porc, mă rog, fiecare după puterea, după voia şi priceperea lui.

Călugării îşi făceau datoria fără a lua seama la ce se aduceau, mulţumindu-se şi cu mult şi cu puţin.

Icoana sfântului a devenit astfel un însemnat izvor de venituri al Goroveiului şi ei i se datoreşte dezvoltarea şi existenţa de astăzi a acestei mănăstiri. Căci atunci când venitul a crescut iar averea s-a lărgit prin multe şi bogate daruri, s-au statornicit aici şi călugări de prin alte părţi iar schitul a devenit mănăstire.

Se mai spune că în rândul călugărilor au fost primiţi şi unii haiduci care s-au pocăit şi pe care icoana Sf. Ioan i-ar fi îndrumat pe calea cea bună a renunţării la cele lumeşti. Printre aceştia ar fi fost şi vestitul haiduc Codău.

Mulţi credincioşi au văzut în convertirea lui Codău la viaţa monahală o minune, datorită rugăciunilor pe care monahii le înălţau în fum de tămâie către chipul sfântului...

Elena Guțic,

Octav Guțic

,, Din legendele Dorohoiului "

Editura Sport - Turism

Categoria: Articole

Cautare: