Leon I cel Mare, Zenon. Patriarhul Acachie, Henotikonul si conflictul dintre Orient si Occident » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

Leon I cel Mare, Zenon. Patriarhul Acachie, Henotikonul si conflictul dintre Orient si Occident

Dupa moartea lui Marcian, Senatul a ales ca imparat un alt ofiter, pe nume Leon, fost administrator pe domeniile lui Aspar. El a fost primul imparat care a primit coroana imperiala de la patriarhul Constantinopolului. Pana la el toti ceilalti imparati, respectand traditia romana, au primit coroana din mainile comandantului suprem al armatei, ori al unui inalt functionar civil. Initiativa din 457 avea la baza prestigiul de care se bucura patriarhul de la Constantinopol, mai ales dupa Sinodul de la Calcedon. De acum inainte toti imparatii bizantini vor fi incoronati de patriarhul capitalei, iar incoronarea capata semnificatia unei consacrari religioase. Incoronarii civile cu caracter militar i se adauga o ceremonie bisericeasca, care va capata din ce in ce mai multa importanta, iar in Evul Mediu va reprezenta actul veritabil al incoronarii.

In timpul domniei lui Leon, acesta in alianta cu un ofiter isaurian pe nume Tarasikodissa il vor asasina pe comandantul aramatei, Aspar, magister militum per Orientem, reusind astfel sa elimine influenta germanilor de la Curte. Unii istorici privesc acest eveniment drept o etapa importanta in procesul de nationalizare a armatei bizantine si de slabire a influentei barbare in Imperiu. Dupa victoria impotriva lui Aspar, Tarasikodissa obtine puteri sporite la palat, casatorinduse chiar cu Ariadna, fiica imparatului si isi schimba numele in Zenon.

Pe plan militar, bizantinii sufera o mare infrangere in Africa, flota condusa de cumnatul lui Leon, Basiliskos, fiind infranta intr-o expeditie impotriva vandalilor regelui Genseric. La moartea lui Leon in 474, nepotul sau Leon al II-lea, de numai 7 ani, fiul lui Zenon si al Ariadnei, ajunge imparat, iar Zenon devine imparat asociat al fiului sau. Murind Leon al II-lea chiar in toamna anului 474, Zenon va conduce singur Imperiul. Domnia este scurta, pana in ianuarie 475, cand o conspiratie greaca indreptata impotriva isaurienilor, care capatasera prea mare putere in capitala, il inlatura de pe tron. Locul ii este luat de cumnatul lui Leon I, Basiliskos. Dupa 20 de luni Zenon reia insa conducerea Imperiului si domnese linistit pe o durata de 15 ani (476-491).

Un eveniment deosebit al domniei sale este caderea Imperiului Roman de Apus sub herulii lui Odoacru, care in 476 inlatura de pe tronul Romei pe Romulus Augustus. Chiar daca nu se proclama imparat, recunoscand suveranitatea Imperiului Roman din Rasarit, el este numit de Zenon magister militum per Italiam, primind in grija administratia provinciei. Dominatia sa asupra Italiei nu va fi lunga, deoarece Zenon pentru a se debarasa de ostrogotii din Peninsula Balcanica (care intreprindeau multe incursiuni devastatoare), il convinge pe unul din conducatorii lor, Teodoric del Tanar, sa porneasca in 488 impotriva lui Odoacru. Acesta din urma este infrant in 493, invingatorul devenind stapanul Italiei si intemeietorul Regatului ostrogot al Italiei cu capitala la Ravenna.

Zenon va rezolva astfel doua probleme deosebit de grave: inlaturarea lui Odoacru si indepartarea germanilor. Plecarea acestora din urma nu va insemna si rezolvarea unor probleme de ordin etnic in interiorul Imperiului, legate de cresterea exagerata a puterii isaurienilor la Curte sau de ordin religios cu privire la disensiunile profunde nascute intre ortodocsi si monofiziti, dupa Sinodul al IV-lea.

Invatatura adoptata la Calcedon nu a fost din pacate acceptata de toata Biserica, conducand la o divizare care se mentine pana astazi. Reamintim ca pentru crestinul de rand, dogma Sfintei Treimi si a celor doua naturi ale Mantuitorului ramane o formula abstracta, fara sa joace mereu un rol determinant in credinta lui personala. Pentru crestinii din sec. al V-lea, definitia adoptata la Calcedon era mai degraba o negatie a unei exepriente religioase anterioare, astfel incat hotararile lui nu multumeau decat pe cativa antiohieni, pe moderatii de la Constantinopol precum si pe trimisii romani. In Egipt insa, Calcedonul reprezenta o tradare a principiilor marelui Chiril. Calugarii sirieni se vor alia cu egiptenii, sloganul fiind: Calcedonul este o reabilitare a lui Nestorie.

In martie 457, la Alexandria poporul alege propriul patriarh monofizit in persoana lui Timotei Elurul, iar Proterius este omorat. In 475, monofizitii isi asigurasi scaunul Antiohiei prin alegerea unui oarecare Petru. Autoritatile inteleg acum ca monofizitii era sustinuti de forte importante, amenintand practic unitatea politica a Imperiului. In 475, uzurpatorul Basiliskos, cel care l-a inlocuit pentru putin timp pe Zenon, publica o Enciclica, care de fapt condamna Calcedonul, cerand episcopilor sa-si puna samnaturile pe acest act. Intre 500 si 700 de episcopi s-au supus indemnului imperial. Revenit la putere in 476, Zenon sustine mai intai ortodoxia calcedoneana, dar sub influenta patriarhului de la Constantinopol, Acachie, si in fata cresterii alarmante a monofizismului in Egipt, Siria si Palestina, publica in 482 Henotikonul, un decret dogmatic in care era recunoscuta valabilitatea deciziilor celor trei Sinoade Ecumenice, pe care le considera suficiente, anatematizand atat pe Nestorie cat si pe Eutihie, dar si pe cei care invatau o doctrina divergenta.

In forma si continutul sau, Henotikonul era o incercare de a duce dezbaterea la nivelul conceptelor hristologice si de a-l sustrage piedicilor terminologice. Daca nu ar fi avut alte implicatii controversele hristologice puteau fi rezolvate pe baza unei intoarceri la situatia care a urmat reconcilierii dintre Sfantul Chiril si Ioan al Antiohiei din 433. Textul nu crea insa premisele favorabile acestui demers, mentionand pe de-o parte condamnarea eutihienilor la Calcedon, iar pe de alta se referea la Calcedon intr-un context defavorabil. Cu toate acestea, pe planul relatiilor bisericesti, au avut loc cateva modificari notabile: toate scaunele episcopale mai importante au intrat din nou in comuniune. Petru Mongius, cel care il inlocuise pe Timotei Elur, a fost recunoscut arhiepiscop al Alexandriei, iar Acachie al Constantinopolului intra in mod oficial in comuniune cu el.

Deoarece pozitia oficiala a Constantinopolului era in chip firesc cea calcedoniana, Petru scria lui Acachie urmatoarele: "Fiind conducatorul nostru al tuturor, ati unit Biserica lui Dumnezeu si ne-ati convins cu probe de netagaduit ca Sinodul tinut la Calcedon nu a facut nimic contrar celui tinut la Niceea, cofirmand hotararile Parintilor de la Niceea"140. Aceasta recunoastere chiar si formala a Calcedonului de catre un sef al opozitiei, a constituit un eveniment ce parea sa justifice politica lui Acachie. Din pacate, Mongius se va confrunta in Egipt cu rebeliunea monastica, care-l condamna pentru faptul ca intrase in comuniune cu calcedoneni. Unii se vor separa de conducatorul lor (numiti acefali, pentru ca nu mai aveau conducator), arhiepiscopul in astfel de conditii , dand dovadasi de multa instabilitate, aruncand anatema asupra Calcedonului si a Tomosului lui Leon I cel Mare, papa Romei.

La Antiohia, arhiepiscopul Calendion, fiind strict calcedonean, a respins Henotikonul, dar este compromis prin implicarea sa intr-un complot politic ce viza rasturnarea lui Zenon. Urmarea: este exilat in 484. Scaunul va fi recuperat de Petru Fullon, care nu numai ca recunoaste Henotikonul, dar devine si un propagandist activ, introducand la un moment dat in practica liturgica Trisaghionul.

Din pacate, promovarea Trisaghionului si opozitia fata de calcedoneni vor contribui la promovarea unui adevarat slogan monofizit. Chiar si in Palestina, unde Calcedonul era sustinut de calugari, Henotikonul a fost acceptat la Ierusalim, iar personalitati calcedoniene au salutat unificarea Bisericii141. Situatia creata de Henotikon, asa cum era descrisa de istoricul Evagrie: "in acele zile, Sinodul de la Calcedon a fost declarat in mod deschis ca oficial de Biserica, dar nici respins de toti. Fiecare episcop actiona dupa propria convingere", nu putea sa se prelungeasca, doar daca nu exista un real consens asupra fondului hristologic si o interpretare acceptabila pentru traditia Bisericii. Numai ca perioada lui Zenon sau cea al lui Anastasius (491-518), nu vor face decat sa favorizeze un monifizism care respingea ambiguitatile si insista asupra respingerii clare a Sinodului. Pentru mai multe decenii, Biserica din Constantinopol, sub Acachie si succesorii sai, a ramas practic singurul centru care a rezistat acestei tendinte. Paradoxal, episcopii capitalei, sustinatorii naturali ai politicii imperiale, erau singurii care se opuneau. Aliatii naturali ai Calcedonului, erau in mod firesc papii de la Roma, relatia dintre cele doua scaune fiind intrerupta insa de atitudinea lui Acachie. Se va ajunge astfel la asanumita schisma acachiana, care va dura pana in 518. In privinta lui Acachie, ortodocsii nu-l considerau formal responsabil de un document publicat de imparat, iar legatura sa cu Petru Mongius nu putea fi un argument impotriva sa, deaorece rezulta din recunoasterea formala a Calcedonului de catre acesta din urma.

Categoria: Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului - Pr. Emanoil Babus

Cautare: