Lumea este dovada iubirii lui Dumnezeu pentru om

Fiecare om, fiecare „eu”, are o istorie, un „roman” al vieţii sale, pe care şi-l scrie cumva singur, „prelucrând” datele existenţiale. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim şi le interpretăm noi. Fiecare copil îşi ţese, din percepţiile şi emoţiile evenimentelor din viaţa timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior. Dumnezeu ne-a „urzit” din iubire şi pe un „rost” de iubire pentru a fi capabili, pe măsură ce creştem cu trupul şi cu duhul, să ne bucurăm de El, de comuniunea intimă cu El, Cel ce este Iubire, şi de lumea creată ca dar pentru desfătarea noastră duhovnicească şi trupească. Lumea, spune un Părinte, este iubirea lui Dumnezeu pentru om, făcută văzută, bună şi frumoasă!

Omul însă a căzut din această stare, alegând să privească lucrurile doar la suprafaţa lor sensibilă, fără să le mai vadă „raţiunile” dumnezeieşti şi fără să mai simtă prezenţa lui Dumnezeu prin ele. Prin cădere, omul n-a mai socotit ca bine desfătarea duhovnicească şi ca rău lipsa bunurilor spirituale, ci s-a obişnuit să se centreze pe viaţa trupească şi doar pe aspectul material al lumii. Astfel, bun pentru el a devenit ceea ce produce plăcere pentru simţirea trupului şi rău ceea ce produce durere.

Aşadar, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, plăcerea şi durerea au apărut prin pervertirea puterilor sufletului prin care omul era menit să caute bunurile duhovniceşti şi să evite pierderea lor. Aceste puteri sunt pofta sau dorirea, pentru căutarea celor bune, şi iuţimea sau mânia, pentru păzirea lor. După cădere, energia acestor puteri s-a revărsat cu totul în simţirea trupească.

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 22-23)

Categoria: Articole

Cautare: