Mai rusine este a pacatui si a nu marturisi

Mai înaltă decât toate lucrurile cele bune şi decât toate faptele bune este dragostea, tot aşa, decât toate păcatele mai grea este ura de frate. Căci acela ce urăşte pe fratele său petrece în moarte.

Deci, când vei păcătui, să nu aştepţi învinuirea şi mustrarea de ia altul, ci, mai înainte de a fi învinuit şi certat, prihăneşte-te tu însuți de cele făcute de tine. Și la mărturisire aleargă şi să nu te ruşinezi, căci ai lucrat cele ce te ruşinează şi nu te-ai ruşinat, iar acum te ruşinezi de graiurile care te îndreptează pe tine? Spune-le aici, ca să nu le spui acolo, nevrând. Că mărturisirea păcatelor se face pierzare greşelilor. Că, oare, pentru că nu le ştie, vrea Dumnezeu să le cunoască? Nu. Ci vrând ca noi întru simţirea celor greşite să venim, prin mărturisire.

Oare vreun lucru greu şi împovărător cere de la noi Dumnezeu? El cere zdrobirea inimii, umilinţa gândurilor, mărturisirea greşelilor, stăruinţă dureroasă şi cu toată puterea, iar după mărturisire şi iertarea păcatelor, îţi cere şi păzirea de păcate, de aici înainte. Că mai bun lucru este, adică, a plânge şi a te tângui aici, în această scurtă şi vremelnică viaţă, decât aici să râzi, şi apoi să te duci acolo şi să fii chinuit în veacul veacului.

Te ruşinezi, însă, şi te înroşeşti să-ţi spui păcatele? Dar ruşine este, mai vârtos, a păcătui şi a nu mărturisi. Zi-i gândului tău că, dacă acum nu se va mărturisi, atunci şi acolo le vei mărturisi toate în mijlocul priveliştii a toată lumea, când mai multă este Osânda, când mai mare este vădirea şi mustrarea; deci, când este trebuinţă de mărturisire, să nu ne ruşinăm; nici să întârziem. Că nu este ruşine când mărturisim păcatele, ci îndreptare şi faptă bună; că de n-ar fi aşa, n-ar avea răsplată mărturisirea.

Ascultă ce se zice: „Spune-ţi, dar, tu întâi păcatele, ca să te îndreptezi, că nu pentru a te chinui îţi porunceşte ţie să te mărturiseşti, ci ca să fii iertat".

Deci să facem mărturisirea cu tot dinadinsul, nu pentru fapte numai, ci şi pentru graiuri şi gânduri. Şi să ne sârguim, după asemănarea greşelilor, şi pocăinţa să o arătăm. Să întrebăm cugetul şi mult să îl certăm ca să nu îndrăznească, după îndreptare, să cadă iarăşi în acea prăpastie a păcatului, temându-se de osânda rănii celei dintâi.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 447)

Categoria: Articole

Cautare: