Manastirea este locul de infrumusetare a sufletului…

Mănăstirile sunt locaşuri sfinte, case de linişte şi de înduhovnicire, sunt nişte „guri de rai”. Mănăstirea este locul în care ortodoxia îşi păstrează întocmai comoara întregii sale tradiţii de viaţă creştină, locul de înfrumuseţare a sufletului. Dar peste toate aceste frumuseţi, străluceşte chipul bărbatului duhovnicesc în care se reoglindeşte însuşi chipul lui Hristos – „Frumuseţea cea prea luminată”.

Frumuseţea este un atribut al Dumnezeirii. Întreaga făptură ieşită din mâna Creatorului era la început „bună foarte” (Fac. 1, 31), iar omul plăsmuit după însuşi chipul lui Dumnezeu, le întrecea pe toate. Păcatul însă a întunecat chipul omului, precum şi întreaga făptură.

Prin întruparea Sa, Mântuitorul a dat putinţă făpturii Sale să revină iarăşi la frumuseţea cea dintâi. Întreaga creştinătate este chemată să se împărtăşească din această frumuseţe, dar în chip deosebit viaţa monahală a fost binecuvântată cu acest dar al desăvârşirii. Ea are datoria de a purta în lume mesajul acestei frumuseţi dumnezeieşti, după cum spun Sfinţii Părinţi. „Viaţa monahală este chemată să arate, să mărturisească mereu lumii chipul vieţii îmbunătăţite prin trăirea în virtute” – spune Sfântul Vasile cel Mare – viaţă pe care credincioşii din lume, mai greu o pot înfăptui. Iar Sfântul Teodor Studitul spune că „viaţa mănăstirească are chemarea de a se ruga neîncetat pentru înfrumuseţarea făpturii”. Fuga şi lepădarea de păcate sunt condiţiile de bază ale vieţii creştinului îmbunătăţit, călugăr sau mirean, condiţia înfrumuseţării sale sufleteşti.

(Arhimandrit Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, 1996, pp.105-106)

Categoria: Articole

Cautare: