Mandria si reversul ei

Mândria este primul din cele şapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute. Însă atât de complex, de ambiguu, de perfid şi viclean, de nociv şi distrugător este acest păcat, încât până şi marii sfinţi au fost ispitiţi de el. Nu este om pe faţa pământului care să nu fie ispitit de acest diavol, de la copilul cel mai mic, până la omul cel mai în vârstă, de la cel mai simplu om, până la cel mai învăţat. Păcatul mândriei este auto-supra-dimensionarea persoanei noastre.

Suntem mândri şi facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribuim unele merite sau daruri care, de fapt, nu sunt ale noastre; când ne lăudăm în faţa oamenilor pentru ce am făcut, fără să gândim că Dumnezeu ne-a învrednicit să le facem; când ne supărăm pe oricine şi din orice motiv; când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am făcut-o; când ignorăm şi râdem, atât pe bună dreptate, cât şi pe nedrept, de cineva; când invidiem şi urâm pe cineva care este mai bun decât noi; când vorbim pe cineva de rău, indiferent dacă este adevărat sau nu; când ne îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a plăcea oamenilor sau pentru a fi în centrul atenţiei; când spunem aproapelui faptele bune pe care le-am făcut etc.

Din acest păcat se nasc toate celelalte... Reversul acestui păcat este virtutea smereniei. Toată viaţa trebuie să luptăm împotriva acestui păcat şi să fim conştienţi că-i putem cădea pradă în orice moment al vieţii. Numai înţelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm apariţia lui în mintea noastră. Trebuie luptat din fragedă tinereţe împotriva acestui mare „microb”, până nu produce „boli cronice”, de netămăduit.

(Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici – Gorj, 1998, Editura Albedo, pp. 63-64)

Categoria: Articole

Cautare: