Manifestarea puterii

Deși Hristos are putere absolută, El nu a abuzat niciodată de ea. Dimpotrivă, „Dumnezeu fiind (…) S-a smerit pe Sine” (Filip. 2, 6-7). Poate că n-ar fi rău ca un creștin, atunci când este promovat într-o oarecare funcție, să-și însușească mesajul lui Hristos și să spună că „n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească” (Mt. 20, 28). Atenție, însă, că slujirea la care face referire aici Hristos nu este de tip liturgic, așa cum înțeleg unii, ci de a depune efort în folosul cuiva, de a-i servi pe ceilalți.
Ne este foarte greu să înțelegem modestia lui Hristos. Când ni se oferă o funcție, oricât de mică, suntem copleșiți de părerea și îndreptățirea de sine. Nu doar îmbrăcămintea și biroul, dar și atitudinea ni se preschimbă în ceva ce încearcă să emane putere. Puterea disimulează cel mai ușor incompetența. Lipsa competenței, combinată cu o doză de mândrie, naște invidie și răzbunare, aceasta din urmă motivând dorința de manifestare a puterii (a nu se confunda cu mai nevinovata „voința de putere” a lui Nietzsche).
Avându-l ca model pe Hristos, sfântul Pavel ne recomandă să nu facem „nimic din duh de ceartă, nici din slavă deșartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât pe el însuși” (Filip. 2, 3). Iar acesta este un lucru greu de împlinit.
Cred că înțelegerea modului smerit de a viețui al lui Hristos, ne oferă una dintre cheile conviețuirii frumoase, autentic creștine.

Categoria: Articole

Cautare: