Mantuirea nu se castiga cu o fapta razleata

Potrivnicul a dat primul război cu Adam în Rai şi, prin el, cu noi cu toţi, întrucât toţi eram în Adam (Romani 5, 12). E primul război pierdut de om. Înfrângerea lui însă o repetă întreg neamul omenesc, mii de ani de-a rândul; iar ceea ce a făcut Adam facem şi noi, fiecare. E limpede că la mijloc a fost o neascultare, o încovoiere a unei meniri dată omului de Dumnezeu.

Mântuitorul a înfrânt întâi pe potrivnicul în duh, în apariţia lui personală din pustie, biruind prin dragostea de Dumnezeu ispita aceluia când îl îmbia cu momeala plăcerii din materia lumii. Noi, muritorii, n-avem de a începe lupta de la arătarea făţişă şi personală a potrivnicului, căci, după unii, ne-ar fugi mintea de spaima arătării lui înfiorătoare. E lucru ştiut că sistemul mostru nervos, răvăşit de atâtea vicii săvârşite de noi sau de un şir întreg de părinţi înaintaşi, nu suportă impresii prea tari, ca peste toate acestea să rămână sănătos. Noi trebuie să începem urmarea Mântuitorului de la purificarea de patimi, ca să ajungem după multă vreme la o sănătate fizică şi psihică în stare de a ne apropia, fără primejdii grave, acolo de unde doar Iisus a început lupta. E lucru ştiut şi probat de medicină că spaimele (traumele) peste puterea de răbdare a sistemului nervos îl dezechilibrează şi, după slăbiciunea la care-l găseşte, poate să-l ducă până la boala epilepsiei, care seamănă mult cu îndrăcirea descrisă de Evanghelii.

Fireşte că şi noi, în lupta cu patimile – treabă de începători, dar care poate ţine o viaţă întreagă – trebuie să dăm cu el o luptă în duh. În această luptă încă suntem scutiţi, prin rânduiala dumnezeiască, de a-l vedea în toată fioroasa sa prezenţă.

De la această deosebire încolo, lupta pentru mântuire, atât a Mântuitorului, cât şi a ucenicului, urmează aceeaşi cărare şi aceleași stadii. Astfel, după ce Iisus l-a bătut pe potrivnic în pustie, a venit să-l bată şi în lume, în societatea omenească stăpânită de acela.

De aceea, urmând pe Domnul, spunem că mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune şi o faţă socială; nimeni nu se mântuieşte singur, de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni.

(Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 179-180)

Categoria: Articole

Cautare: