Moartea, ca dusman si ca prieten

Şi totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple. E adevărat că, după cum Sfântul Apostol Pavel spune, „a trăi înseamnă Hristos şi a muri este un câştig”. Tot atât de adevărat este că a muri nu înseamnă a fi lipsit de viaţă vremelnică, ci a fi înveş­mântat în veşnicie. Dar mai e un aspect pus în lumină de Sfântul Apostol Pavel, ca şi de restul Scripturii. Omul nu a fost făcut pentru moarte, el a fost şi este creat pentru viaţa veşnică. Moartea este rezul­tat al păcatului în sensul despărţirii de Dumnezeu, al ruperii de aproapele, al pierderii legăturii cu adevăratul chip profund al omului. Din acest punct de vedere, moartea este „vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit” (I Corinteni 15, 26). Moartea este duşmanul lui Dumnezeu în modul cel mai şocant şi dramatic, căci se extinde până la Însuşi Hristos, Cel care este Om desăvârşit şi Însuşi Dumnezeul cel întrupat.

Dar în timp ce, pe de-o parte, moartea este un astfel de duşman, faptul că ajunge până la Hristos, că ea ucide pe Cel ce este Om desăvârşit şi Dumnezeu întrupat, arată de asemenea că nu este un rău fără sens. Căci oricât ar fi moartea rezultatul păcatului şi al rău­lui, nu este în sine un păcat sau un rău care să corupă neapărat pe oricine ar atinge. Hristos nu a suferit stricăciune prin moartea Sa pe cruce, prin pogorârea Sa la iad, prin participarea Sa la întreaga tragedie a morţii. Persoana Lui nu s-a alterat prin părtăşia cu taina morţii. Astfel încât, există aici o ambiguitate. Pe de-o parte, moartea nu ar trebui să existe – moartea este rezultatul răului şi rămâne ca ea să fie înfrântă. Pe de altă parte, numai moartea ne dă prilejul să ieşim din cercul vicios al nesfârşirii (şi nesfârşirea este ceva destul de diferit de veşnicie). Dacă nu ar fi moartea, într-o lume a păca­tului, a răului şi a stricăciunii, ne-am descompune şi dezintegra încetul cu încetul, fără a fi vreodată în stare să scăpăm de grozăvia nesfârşirii..., şi astfel de o distrugere treptată.

O fabulă rusească vorbeşte de un soldat ce reuşise să captureze moartea şi să o lege într-un sac. Căra sacul în spi­nare sigur pe sine, şi la început era privit ca un binefăcător care a scăpat lumea de cea mai mare calamitate. Dar curând se vădi faptul că, deşi moartea nu mai exis­ta, boala şi bătrâneţea erau tot atât de prezente în viaţa omului ca şi înainte. Într-o bună zi soldatul se întâlni cu o bătrână încovoiată de vârstă şi doborâtă de boală, care îl ameninţă cu pumnul strigând: „Uite ce-ai făcut din mine! Nu eşti bun de nimic. Ai pus tu stăpânire pe moarte, dar m-ai lipsit şi pe mine de libertate. Iată-mă prizonieră a nesfârşirii, din care nu este ieşire”. Soldatul îşi dădu seama de răul făcut şi eliberă moartea... Nu mai e nevoie să adaug că ea e încă liberă şi foarte activă.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, pp. 150-152)

Categoria: Articole

Cautare:

Moartea, ca dusman si ca prieten

Vizualizari: 772

Id: 5581

Imagine:

Share: