Monahii isi dedica viata iubirii tuturor oamenilor, iubindu-L pe Dumnezeu

Dumnezeu a creat inima omului cu un singur scop: ca să-L iubească pe El. Fără dragoste nu există viață, la fel și fără dragoste pentru Dumnezeu ‒ nu există viață! De aceea, trebuie să ne confruntăm mereu cu realitatea care ne pune în față întrebarea: Dar noi pe cine iubim, de fapt? Cei mai mulți dintre noi vor spune că se iubesc pe ei înșiși. Însă, dacă monahul va spune că se iubește pe sine însuși, înseamnă că nu Îl iubește pe Hristos. Iar dacă nu Îl iubește pe Hristos, atunci nu mai e monah și nu contează ce fel de făgăduințe a făcut și ce fel de haine poartă, nu are importanță dacă este stareț sau novice.

Dacă nu ne străduim să-L iubim pe Hristos mai presus de orice, atunci lucrul acesta nu se va împlini. Hristos trebuie să ocupe primul loc în inimile noastre. Devenind călugări, ne lipsim de dreptul de a iubi pe altcineva în afară de Hristos, la fel ca atunci când, căsătorindu-ne, ne lipsim de bunăvoie de dreptul de a iubi pe altcineva în afară de soț sau soție, deoarece le oferim acestora viața noastră. Iubirea noastră le aparține lor, iar dacă vom începe să ne iubim pe noi înșine sau pe alții, devenim infideli.

Toate nenorocirile monahilor provin din faptul că ei uită această realitate duhovnicească. Ne aflăm aici doar ca să-L iubim pe Dumnezeu. Noi iubim pe cineva sau ceva doar întru Hristos și lucrul acesta înseamnă că, în virtutea dragostei noastre pentru Hristos, suntem eliberați de propriul „eu”, iar eliberarea de propriul „eu” ne deschide posibilitatea de a-i iubi pe toți ceilalți.

Astăzi oamenii, în marea lor majoritate, nu au nici o idee despre ce înseamnă lucrul acesta. Ne lipsește înțelegerea noțiunii de fidelitate.

(Shiarhimandritul Ioachim Parr, Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos, volumul I, traducere din limba rusă de Diana Guțu, Editura Egumenița, 2015, pp. 14-15)

Categoria: Articole

Cautare: