Monahismul romanesc

Cum vedeţi monahismul românesc de-a lungul istoriei? Care ar fi însuşirile, caracteristicile lui proprii?

- Văd monahismul românesc de-a lungul timpului într-o regenerare, înviorare şi prospeţime de neînchipuit.

Scriptura lui Dumnezeu ne umple de speranţe, unde monahismul se arată ca cea mai de vârf podoabă şi unică în toată Istoria bisericească. Dumnezeu vorbeşte: Vrei să fii desăvârşit? Cine nu lasă tată sau mamă, soţie, copii, rang şi bogăţii pentru numele Meu acela nu Mă iubeşte. Monahismul încearcă o jertfă continuă pentru Hristos, Care S-a jertfit pentru noi. Ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi ne-a întărit: Eu te-am dat ca o cetate întărită (Ieremia 1, 17) şi făgăduinţa Lui va întări cetatea noastră şi va trăi cât va trăi şi Sfânta Scriptură!

Ce nădejde mai putea fi, ca Isaac, jertfit de tatăl său, să devină tatăl unui popor numeros, precum a promis Dumnezeu? Ce speranţă, ca Dumnezeu să-Şi împlinească promisiunile, când trebuie să învieze un mort? Dar, chiar dacă ar trebui să învieze mii de morţi, să nimicească lumea, să zidească o altă lume, toate le-ar face, căci la Dumnezeu un singur lucru este cu neputinţă: acela de a nu-şi ţine cuvântul.

Căci avem cuvântul Lui întărit: Amin, amin, zic vouă, tot ce veţi cere în numele Meu de la Tatăl Meu, se va da vouă. Adică, "având această nădejde tare de promisiunea şi mijlocirea Mea, Eu făgăduiesc pe Mine Însumi, Adevărul veşnic, pe Mine, Care urăsc minciuna şi pedepsesc fărădelegea. Eu voi avea grijă de tine, dacă Îmi vei încredinţa Mie toate preocupările şi grijile tale". Domnul s-a făcut scăparea mea şi Dumnezeu, ajutorul nădejdii mele (Psalmi 92, 22).

Şi dacă Dumnezeu nu Şi-ar fi luat nici un angajament - vorbesc ca un om -, în favoarea noastră, singură încrederea noastră L-ar fi obligat să ne ajute şi să ne mântuiască. Pentru că încrederea noastră L-ar bucura şi L-ar onora mult. Pentru că a nădăjduit în Mine îl voi mântui, pentru că a cunoscut numele Meu îl voi scăpa.

Iată, cetatea aceasta, Monahismul, nu este un simplu hazard sau o mergere aventuroasă a cuiva, ci este plecată pe temeiurile cele mai adânci şi mai lăudate ale Sfintei Scripturi. Secole întregi monahismul a jertfit în taină, a cântat şi lăudat pe Dumnezeu în chipul cel mai îngeresc, a sfinţit pământul pe unde a trăit, a eliberat sufletele, gonind şi umilind pe cotropitorii diavoli şi a dovedit în chip strălucit că se poate conforma în toate voinţa proprie cu aceea a lui Dumnezeu, care neîndoios înseamnă a câştiga un mare grad de sfinţenie.

Dumnezeu ne iubeşte că dorim să I ne dăruim total, şi încă prin ce dragoste! Cea mai înduioşătoare, cea mai generoasă şi mai statornică! ”A Te iubi şi a face să fii iubit! Iată toată mărirea şi toate mângâierile ce Te doresc!”

Consider, caracterizând, că trăinicia sufletului monahului român este mai mult pentru că el nu vine la mânăstire pentru a respecta numaidecât o regulă, ci vine dintr-o mare necesitate sufletească de a se mântui. El a văzut pe Hristos şi fuge şi caută prin toate mijloacele, fie nevoinţe, fie jertfe, să-L prindă; ca acel câine din Pateric, care vede iepurele şi fuge insistent pentru că-l vede, să-l prindă; nu precum un alt câine care fuge pentru că vede pe primul fugind; acesta se va retrage, pentru că nu ştie de ce fuge.

Regula în sine este considerată la unele confesiuni religioase aproape ca un scop împlinit şi rămâne doar un om ordonat. Aceasta n-ar fi puţin lucru, dar se obişnuieşte să se spună: "tipic, tipic şi la inimă nimic!" Caracteristica monahului român este că se aprinde uşor de dor pentru Cerul cerurilor, care arde veşnic şi te vrea aprins!

Această ţâşnire a multora spre frumoasa cetate a Monahismului se face, de altfel, pe fondul creştin trăitor şi evlavios al sufletului poporului nostru român!

(Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pp. 71-74)

Categoria: Articole

Cautare: