MONAHUL GHERASIM ILIE :: Pateric romanesc

MONAHUL GHERASIM ILIE - Manastirea Sihastria

(1904-1933)

Viata

Era frate cu rasoforul Vasile Ilie, pe care l-a odraslit aceeasi familie aleasa din comuna Sulita-Botosani. Arzand pentru dragostea lui Hristos, in anul 1926 a intrat in nevointa calugareasca la Schitul Cozancea-Botosani. Acolo a fost doi ani ucenic al unui imbunatatit sihastru - schimonahul Paisie Olaru.

In anul 1929 a venit la Manastirea Sihastria, unde s-a nevoit inca 5 ani in desavarsita ascultare, in rugaciune si in cugetare la cele vesnice. Ascultarea lui, ca si a fratilor sai, a fost pastoritul oilor manastirii.

Dupa o nevointa rar intalnita, monahul Gherasim Ilie - acest fiu al ascultarii si al neadormitei rugaciuni - si-a dat sufletul in mainile Domnului, in vara anului 1933.

Fapte si cuvinte de invatatura

Pe cand era ucenic la Schimonahul Paisie in Schitul Cozancea, l-a trimis batranul la o ascultare. Fratele Gheorghe, insa, umbland dupa sfatul mintii sale, a intrat in chilie si a lasat pe masa aceasta scrisoare: “Iarta-ma, parinte Paisie, eu am plecat in padure pentru cinci zile, sa ma pocaiesc”. Mai tarziu, citind batranul scrisoarea, zise: “Acest lucru este din ispita diavolului si nu-i va fi de folos, ca este fara binecuvantare!”
La miezul noptii batu cineva in usa chiliei!
- Binecuvinteaza, parinte Paisie, si ma iarta pe mine, pacatosul!
- Cine esti? intreba batranul.
- Fratele Gheorghe, pacatosul.
- Cum se poate asta? Fratele Gheorghe este plecat in padure sa se pocaiasca, pentru cinci zile!
- Iarta-ma, parinte, ca am gresit!
- Dumnezeu sa te ierte, frate. Intra in chilie si spune-mi ce ti s-a intamplat.
- De mult voiam sa ma rog singur, cateva zile. Deci, am luat Ceaslovul si m-am ascuns in padure, intr-o groapa. Acolo am inceput a face metanii si a ma ruga cu lacrimi. Pe la miezul noptii aud langa mine un glas infiorator: “Ce faci aici?” Ma intorc si vad un arap urias cu chip infricosat. Era vrajmasul. Atunci, cuprins de frica, am luat ceaslovul si am fugit la chilie.
Din ceasul acela, ucenicul nu mai facea nimic fara binecuvantare.

Dupa primirea schimei monahale, parintele Gherasim si-a inmultit nevointa. Repeta zilnic Psaltirea si cele sapte laude pe care le stia pe de rost, iar noaptea facea sute de metanii cu rugaciunea lui Iisus. Era un suflet foarte nevoitor, tainic si avea mare evlavie catre Maica Domnului. Vorbea putin si avea darul lacrimilor.

Parintele Gherasim purta cu sine intotdeauna icoana Maicii Domnului. O invelea intr-un servet curat, o punea in traista, alaturi de Vietile Sfintilor si pleca cu oile la pascut. In padure, agata icoana in trunchiul unui fag, citea Acatistul Bunei Vestiri si facea metanii.
Odata, pe cand se ruga, a inceput a plange cu voce tare inaintea icoanei Maicii Domnului. Trecand pe acolo, un padurar l-a intrebat:
- Ce ti s-a intamplat, parinte, de plangi asa?
- M-am lovit la un picior.
- Lasa, frate, ca o sa-ti treaca!
- Sa dea Dumnezeu sa-mi treaca!

Acest tanar ostas al lui Hristos avea si o alta nevointa de taina. Totdeauna cugeta la moarte si la ceasul infricosatei judecati. Cand auzea ca vreun parinte este greu bolnav, se ducea langa el, il mangaia, se ruga pentru dansul, ii citea din sfintele carti, apoi incepea sa verse lacrimi.
- De ce plangi, parinte Gherasim? il intreba bolnavul.
- Plang pentru ca mi se apropie ceasul mortii, iar eu inca nu m-am pregatit!

Monahul Gherasim se ducea uneori noaptea in cimitir si acolo se ruga si plangea singur. Iar in chilie isi facuse, in loc de pat, un sicriu in care se odihnea cateva ceasuri.
Intr-o zi i-a zis un parinte:
- Cate sicrie de acestea o sa putrezeasca pana vei muri sfintia ta!
- Eu cred in bunul Dumnezeu - a raspuns el - ca acesta imi va fi mie casa de veci!
Dupa putina vreme cuvantul lui s-a implinit.

In primavara anului 1933, egumenul manastirii a cumparat cateva hectare de teren langa Targu Neamt, pentru nevoile obstii. Auzind de aceasta, monahul Gherasim a oftat adanc si a zis catre toti:
- Parintilor, de acum s-a dus linistea si pacea duhovniceasca a calugarilor din manastirea noastra!
Un an mai tarziu cu totii ziceau:
- Cata dreptate a avut parintele Gherasim.

Odata s-a imbolnavit parintele Gherasim si i-a zis egumenul:
- Sa-ti aducem un doctor, sa te faci sanatos? Iar el i-a raspuns cu lacrimi:
- Iertati-ma, parintilor, eu m-am rugat lui Dumnezeu sa-mi dea necaz si boala, numai sa ma mantuiesc. Deci, daca Dumnezeu a facut mila cu mine, eu sa ma impotrivesc? Lasati-ma in mana si in voia lui Dumnezeu, ca boala este spre mantuirea mea.

Fiind bolnav, parintele Gherasim nu mai putea sluji la biserica. Dar de la Sfanta Liturghie nu lipsea. Statea, fie in strana, fie jos, rezemat de o perna.
- Parinte Gherasim, ii spuneau ceilalti, de ce nu stai la chilie pana te faci mai bine?
- Parintilor, iertati-ma pe mine, pacatosul, am venit sa mai ascult o Sfanta Liturghie. Poate aceasta este ultima din viata mea. Ca nici o slujba nu-i mai de nevoie pentru mantuirea noastra decat dumnezeiasca Liturghie.

Intr-o zi a murit un calugar batran. Atunci parintele Gherasim a zis catre toti cu lacrimi:
- Sa stiti, parintilor, ca, dupa parintele Vasile, mie imi vine randul sa plec din viata aceasta.
- Intr-adevar, in ziua de 14 septembrie, 1933, mult rabdatorul Gherasim Ilie si-a dat sufletul in mainile lui Hristos, culcat in sicriul pe care singur si-l facuse. Sub capatai i s-a gasit aceasta scrisoare, adresata fratelui sau mai mic, care avea sa fie arhimandritul Cleopa de mai tarziu:
“Iubitul meu frate Constantin,
Sa stii ca pe fratia ta te va tine Dumnezeu mai mult in aceasta viata. Deci, te rog sa nu ma uiti pe mine, pacatosul, la sfintele rugaciuni. Caci si eu, cu multe lacrimi, m-am rugat lui Dumnezeu pentru tine si pentru toti fratii, sa va aduca Domnul pe calea mantuirii!”

Categoria: Pateric romanesc

Cautare: