Monofizismul » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

Monofizismul

Doctrina profesata de Chril si adeptii sai nu era in intregime ortodoxa. In incercarea de a diminua importanta naturii umane a lui Iisus, ei se indepartasera atat de tare incat recunosteau numai una singura, cea dumnezeiasca: putem vorbi acum de o noua erezie cea monofizita, care din multe puncte de vedere era inversul ereziilor nestorianasi ariana. Cand aceasta noua invatatura a fost predicata de un calugar de la Constantinopol, Eutihie, ea a obtinut imediat si aprobarea patriarhului de la Alexandria, Dioscur, cel care-i succedase lui Chiril. Acesta va avea de-a face imediat cu opozitia papei Leon cel Mare, ingrijorat nu atat de erezie, cat de ambitia patriarhului de Alexandria.

In acest timp imparatul Teodosie al II-lea, aflat ca de obicei intr-o situatie delicata, convoaca la Efes in anul 449 un Sinod cunoscut sub numele de "sinodul talharesc", pentru ca Dioscur a vrut sa-si impuna punctul de vedere monofizit prin violenta. Dupa moartea lui Teodosie al II-lea, pentru a pune capat situatiei tensionate, noul imparat Marcian convoaca Sinodul de la Calcedon din 451, care constituie al IV-lea Sinod Ecumenic. La lucrari au asistat si trimisii papei, iar hotararea finala a fost ca in Hristos exista doua naturi, una divinasi una umana, unite intr-o singura persoana, neamestecate, neschimbate, neimpartite si nedespartite. Sinodul a elaborat si un numar de canoane dintre care cel mai important este al XXVIII-lea, care confirma canonul al III-lea de la Constantinopol din 381, facandu-se un pas inainte in fixarea rangului de intaietate, pe care il are patriarhul de Constantinopol. Acest canon recunostea papei un primat de onoare, dar afirma si egalitatea scaunului din noua Roma (Constantinopol) cu cel din vechea Roma, justificandu-se prin aceea ca la Constantinopol este sediul guvernului, al Senatului si al imparatului. Impotriva acestei hotarari se va ridica papa, care nu recunoaste canonul, dar si ceilalti patriarhi de Alexandria si Antiohia. Ultimii doi isi justificau pozitia prin faptul ca erau scaune apostolice si prin renumele scolilor lor de teologie. Tot prin canonul 28 se stabilea aria jurisdictionala a Patriarhiei de Constantinopol, care cuprindea diocezele : Tracia, Pontul si Asia, la acestea adaugandu-se teritoriile din afara granitelor Imperiului, adica crestinii aflati sub dominatie barbara. Tot acum se pare ca Biserica din Egipt va abandona limba greaca pentru cea copta. Astfel, disputele teologice vor masca opozitii nationale si aspiratii mai vechi de independenta.

Peste cativa ani, imparatul Zenon (474-491) va sesiza pericolul si in 482 va da un edict de unire care cauta sa aminteasca cat mai putin despre cele doua naturi ale Mantuitorului sau despre hotararile Sinodului de la Calcedon. Nici monofizitii, nici ortodocsii nu-l vor accepta, dar nici papa nu va fi de acord cu el, astfel incat se va ajunge la hotararea extrema de excomunicare si anatematizare a patriarhului de Constantinopol. Acesta, in persoana lui Acaciu, va riposta si va sterge din diptice numele papei, ajungandu-se la prima schisma intre cele doua Biserici, cea din Orient si cea din Occident. Aceasta separare a durat pana in anul 518. In ce priveste atitudinea Bisericii din Tomis fata de Sinodul de la Calcedon, trebuie remarcat ca episcopul Alexandru, nu a putut fi de fata la lucrari, dar a semnat actele un an mai tarziu, adica in 452. Prezenta lui Alexandru la acest Sinod a fost impiedicata probabil de situatia politica destul de tulbure de la Dunare, unde in vremea aceea hunii erau desosebit de periculosi.

Marcian a murit in ianuarie 457 si odata cu el a luat sfarsit dinastia teodosiana, pe care el a continuat-o printr-o alianta.

Categoria: Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului - Pr. Emanoil Babus

Cautare: