Muncă, rugăciuni și ascultare: cum se trăia în mănăstirile din Rusia pre-revoluționară

Primele mănăstiri din Rusia au apărut curând după adoptarea creștinismului, în secolul al XI-lea. Unele așezăminte, după obiceiul bizantin, erau ridicate cu fondurile conducătorilor, nobililor și boierilor, altele erau înființate de către monahi și adepții lor. Numărul mănăstirilor creștea, la fel și averile lor, inclusiv pământurile. Treptat, s-a format un mod de viață monahal aparte – cu o împărțire a muncii, un program zilnic și chiar un meniu specific. Citiți cine era „deșteptătorul”, cu ce se putea decora chilia, cum își petreceau monahii timpul liber și în ce ocazii serveau icre și vin portughez la masă.

„Pe cine și cum să primești în monahism”

În Rusia, orice persoană de peste zece ani putea să îmbrățișeze viața monahală, cunoscută și sub denumirea de tundere în monahism, însă, de obicei, acest lucru nu se întâmpla înainte de vârsta de 15-16 ani. Marina Korotkova, în cartea sa „Călătorie în istoria vieții cotidiene rusești”, menționează: „Persoanele căsătorite care decideau să devină monahi trebuiau să obțină acordul celuilalt soț”. Viitorii monahi trebuiau să fie ferm hotărâți să „renunțe la lume” și să se dedice slujirii lui Dumnezeu.

Pentru tundere nu era necesară o viață deosebit de evlavioasă în trecut, ci doar o atitudine sinceră de pocăință. Chiar și cel mai păcătos mod de viață anterior nu împiedica tunderea, deoarece monahismul este un act de pocăință neîncetată, iar orice păcătos trebuie să se pocăiască.

Din cartea lui Alexandr Smîkalin, „Dreptul canonic în exemplul Bisericii Ortodoxe Ruse din secolele XI-XXI”, aflăm că, la mijlocul secolului al XI-lea, a apărut tunderea forțată. Oponenții politici erau trimiși în mănăstiri, iar Vasile al III-lea, Ivan cel Groaznic și Petru I au izolat în mănăstiri femeile pe care nu le mai agreau.

În anii 1720, Petru I a inițiat o reformă care a subordonat Biserica puterii de stat și a emis o lege în care specifica „pe cine și cum să primească în monahism”. Pentru a preveni fuga de taxe, el a interzis tunderea bărbaților sub 30 de ani și a femeilor căsătorite mai tinere de 50-60 de ani. Noile reguli stipulau că tunderea nu putea fi făcută forțat la dorința părinților; soldații și funcționarii trebuiau să prezinte permisiunea de concediu de la superiorii lor, iar țăranii – autorizația stăpânilor lor. Ulterior, împăratul a interzis complet intrarea în monahism, dar această lege a fost abrogată după moartea sa. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, tunderea în monahism a fost permisă pentru toate categoriile sociale.

În secolele XIX și începutul XX, legea permitea tunderea bărbaților doar după vârsta de 30 de ani, iar femeilor după 40. Cei care absolveau seminarul teologic puteau deveni monahi de la 25 de ani. După al Doilea Război Mondial, cerințele de vârstă au fost eliminate, dar în anii 2000, la un Sinod Arhieresc, acestea au fost reintroduse: „S-a considerat necesar să se adopte practica tunderii în mantie doar după împlinirea vârstei de 30 de ani, cu excepția studenților din școlile teologice și a clericilor”.

“Cum se desfășura tunderea în monahism”

Înainte de tunderea în monahism, candidații (ascultătorii) locuiau de obicei în mănăstiri, se obișnuiau cu regulile și viața de acolo, îndeplinind orice muncă care le era atribuită — de aici provine termenul „ascultare”. Ei curățau încăperile, erau de serviciu la trapeză, lucrau în ateliere și slujeau în timpul slujbelor religioase. Pe lângă aceștia, în mănăstiri mai ajutau și „muncitorii” – de obicei, oaspeți care nu aveau intenția de a deveni monahi.

Existau mai multe trepte ale tunderii monahale. Prima și cea mai joasă era tunderea în rasofor, care, în traducere din greacă, înseamnă „purtător de rasă”. În timpul ceremoniei, ascultătorului i se tăiau în formă de cruce părul de pe creștet. Marina Korotkova, în cartea „Călătorie în istoria vieții cotidiene rusești”, scrie: „Se respecta o tradiție care trebuia să ateste hotărârea fermă a ascultătorului de a deveni monah. Rasoforul îi oferea de trei ori foarfeca starețului, iar abia a treia oară acesta săvârșea tunderea”. După ceremonie, ascultătorilor li se permitea să poarte haine monahale, care constau din rasă și un acoperământ de cap — camilafca, sub forma unui cilindru, sau culionul.

A doua treaptă a tunderii era marea schimă sau mantia. Rasoforul făcea voturi de castitate, ascultare și sărăcie, renunțând la proprietate și bunuri, și își schimba numele, primind dreptul de a purta mantia.

Marea schimă — cea mai înaltă treaptă a monahismului — era acceptată de cei care decideau să se izoleze complet de lume și să ducă o viață ascetică. În vremurile trecute, monahii schimnici se retrăgeau adesea în locuri pustii. Ulterior, au rămas în mănăstiri, dar locuiau separat de restul fraților. Schimnicii nu îndeplineau nicio ascultare, în afară de rugăciune.

“Programul zilnic și îndatoririle călugărului”

Călugării care trăiau în mănăstire aveau anumite îndatoriri. Fiecăruia i se atribuia o funcție sau un tip de ascultare. Comunitatea era condusă de stareț (egumen), iar de administrarea gospodăriei mănăstirii se ocupa economul, în timp ce trezorierul era responsabil de finanțe. Confesiunile erau primite de duhovnic, ales de frați.

În mănăstire existau și alte funcții mai puțin importante: ustavnic – responsabil cu slujbele bisericești; iconom – păstrătorul obiectelor de valoare ale mănăstirii; bibliotecarul – cel care avea grijă de biblioteca mănăstirii; trapezarul – responsabil cu hrana călugărilor; și „trezvitorul” – cel care era responsabil cu trezirea fraților la ora de rugăciune.

Conform cărții lui Iuri Riabtsev, **„Istoria culturii ruse”**, primul care se trezea adânc în noapte, înainte de răsărit, era călugărul numit trezvitor sau deșteptător. El îl trezea pe egumen, cerea binecuvântarea acestuia, transmitea ordinul călugărului care bătea clopotul și apoi mergea prin chilii pentru a-i trezi pe ceilalți. Toată frația se aduna în biserică pentru rugăciune. După aceasta, unii rămâneau la slujba de dimineață, iar alții își începeau ascultările.

Călugării munceau mult, asigurând tot ceea ce era necesar comunității. Construiau biserici, copiau texte, predau în școli, îngrijeau vitele și lucrau în grădinile și livezile mănăstirilor. La Mănăstirea Sfânta Treime se pictau icoane, care erau oferite cadou conducătorilor și boierilor, iar în schimb se primeau donații. La Mănăstirea Soloveț călugării se ocupau de fierărie, aurire, confecționau haine, făceau lumânări și vânau foci și balene beluga. La Mănăstirea Ghenadie, călugării creșteau albine și vindeau miere.

Frația se aduna din nou pentru prânz, deoarece regulamentele mănăstirești nu prevedeau mic dejun. În timpul mesei, călugării trebuiau să tacă sau să vorbească „încet și scurt”, ascultând totodată textele sfinte citite de un călugăr desemnat. Astfel, comunitatea primea nu doar hrană trupească, ci și spirituală.

După prima masă, călugării se întorceau la ascultările lor, urmate de slujba de seară și cina. În timpul liber, călugării citeau în singurătate un set de rugăciuni – regula de chilie – și cărți teologice, apoi mergeau la culcare.

Acest program zilnic era respectat de majoritatea mănăstirilor de obște, dar putea varia în zilele de sărbătoare sau în timpul posturilor, cum ar fi Postul Mare, când era permisă doar o masă pe zi. În mănăstirile de maici, programul era mai flexibil, iar slujbele erau oficiate de preoți în vârstă, care locuiau în afara mănăstirilor.

“Aranjarea chiliei”

Chilia monahală era amenajată destul de simplu. Până în secolele XVIII-XIX, de obicei, era o cameră mică fără masă, scaun sau chiar pat – în locul acestuia se afla o bancă. Mai târziu, în camerele călugărilor au apărut mobilă, iar pe peretele din colț erau așezate icoane, o etajeră cu cărți și un analoi, un suport pentru cărțile de slujbă. Fiecare călugăr trebuia să-și mențină chilia curată și ordonată.

Cel mai bun decor al unei chilii monahale era o bibliotecă aleasă, care trebuia să conțină Sfânta Scriptură și scrieri ale Părinților despre viața monahală. „Este necesar să avem cărți creștine, – spunea Sfântul Epifanie al Ciprului, – doar o privire asupra acestor cărți îndepărtează păcatul și încurajează virtutea.”

Conform cărții Sfântului Ignatie Briancianinov, **„Ofrandă monahismului contemporan”**, în chilii nu era permisă păstrarea mâncării sau a băuturilor. Călugării aveau voie să mănânce în chilie doar dacă erau bolnavi. De asemenea, era interzis să invite oaspeți – fie frați, fie mireni, inclusiv rude. Nu era încurajată nici păstrarea obiectelor de lux, deoarece se considera că acestea distrag mintea de la rugăciune.

“Trapezele mănăstirești”

Pregătirea mesei în mănăstire era însoțită de un anumit ritual: dimineața, bucătarul mergea la biserică, se închina și cerea preotului foc. Acesta aprindea o scânteie de la lampada neîncetată, iar cu aceasta se aprindeau lemnele în cuptor.

Felurile de mâncare servite pe mesele diferitelor mănăstiri variau – depindea de regula mănăstirii, de bunăstarea acesteia și de locația sa. Atât egumenul, cât și călugării primeau același fel de mâncare. În secolele XVI-XVII, la Mănăstirea Sfânta Treime și Mănăstirea Kirillo-Belozersk, în timpul Postului Mare se consuma în principal terci de hrișcă sau ovăz și mazăre. Adesea se limitau la pâine și mâncare uscată – produse fără preparare termică: legume, fructe, miere. În post, în zilele de weekend, se consuma caviar roșu sau negru.

În secolul XIX, la Mănăstirea Don, mesele includeau o varietate de supe (supă de sfeclă, botvinie, supă de perle, ciorbă cu ciuperci, supă de hrișcă, supă de mei, uha). La masă se servea pește prăjit, cartofi prăjiți, terci de hrișcă, terci alb, cartofi piure, mazăre piure. Dacă se organizau mese de pomenire, suma donată era folosită pentru a cumpăra vin de Lisabona și beluga.

La Mănăstirea Soloveț, în secolul trecut, prânzul consta din patru feluri de mâncare, iar cina din trei. Chiar și în zilele când se permitea consumul de carne, principalul aliment era peștele. Pâinea de secară era rară, iar cea de grâu era oferită doar în marile sărbători. În duminici se servea o porție de vin, iar în zilele de post se mâncau ciuperci, legume și fructe de pădure.

Andrei Perju

Categoria: Articole

Cautare: