Nenorocirea omului ajuns sa fie stapanit de diavol

Avem libertatea de a trăi în păcat sau a lupta împotriva lui, de a trăi în virtute sau în plăceri păcătoase.

Ar putea zice cineva, ce bine că în vremurile noastre sunt tot mai puţine cazuri când duhurile rele pun stăpânire pe unii oameni. Oare a renunţat diavolul la a ne chinui? Nu! Nu a renunţat, ci şi-a schimbat armele pentru a ne putea stăpâni fără să ne dăm seama. Să întrebăm pe cineva care are nişte duşmani, mai poate să-i numească pe aceia oameni, după felul cum îi vorbesc, ce-i vorbesc şi cum doresc distrugerea lui? Acel om a devenit fiară sălbatică! Sau, întreabă pe o femeie care are soţ beţiv! În faţa lui, soţia, copiii, munca, demnitatea lui de om, nu valorează toate la un loc cât paharul de ţuică. În băutură îşi vede izvorul fericirii, iar familia este izvor de nemulţumiri şi obligaţii, terorizându-i cu purtarea lui.

Citind porunca a doua dumnezeiască, vedem că ni se interzice închinarea la idoli. Ar putea spune cineva că această poruncă nu mai este actuală, a fost necesară numai în acele vremuri. Dar oare patimile care au pus stăpânire pe noi, nu sunt idoli la care cu atâta dragoste slujim? La unii dintre noi, dumnezeu este beţia, la alţii banul sau desfrâul, invidia, duşmănia sau altele. Sfântul Apostol Pavel spune despre astfel de oameni: „Dumnezeul lor este pântecele, iar slava lor este întru ruşine căci nu cugetă decât cele pămânzeşti!” (Filipeni 3, 19). Toţi aceşti oameni sunt stăpâniţi de diavol, iar ei la rândul lor chinuiesc pe alţii, făcând voia diavolului.

(Arhim. Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, 1996, pp. 141-142)

Categoria: Articole

Cautare: