Nevointa pentru sfintirea sufletului

Mă uit și mă bucur când văd suflete care iau aminte şi se nevoiesc în lumea care s-a umplut de diavoli. Dumnezeu, ca un bun şi drept cum este, ne-a dat tuturor harismele potrivite fiecăruia - de pildă bărbaţilor bărbăţia, iar femeilor dragostea - ca să ne nevoim şi să urcăm treptele duhovniceşti cu ajutorul harului dumnezeiesc spre a ne apropia din ce în ce mai mult de Cel Care este Creatorul nostru. Nu trebuie să uităm niciodată că avem alături de noi, afară de oamenii ce ne pot ajuta duhovniceşte, şi pe Iisus Hristos, Care ne ajută, pe Maica Domnului, pe Heruvimi, pe Serafimi şi pe toţi Sfinţii. Aşadar, curaj! Hristos este foarte puternic, este Atotputernic şi ne va da puterea Sa cea dumnezeiască să sfărâmăm coarnele celui viclean. Ne urmăreşte mereu nevăzut şi ne întăreşte atunci când noi avem intenţie bună şi ne facem, după Putere, mica noastră nevoință. Pe cât putem, să ne îndepărtăm de pricinile păcatului. Să luăm aminte la simţurile noastre, pentru că toate de acolo încep. Iar atunci când, uneori sau de mai multe ori, ne vine greu, să evităm cel puţin curiozitatea, ca ochii noştri să nu adune chipuri păcătoase căci apoi diavolii ne vor rula filme. Dacă luăm un cărbune aprins şi-l ţinem în palmă, este firesc să ne ardă. Dar dacă îl mişcăm în mână - se înţelege că pentru puţin timp - nu ne va arde. Tot astfel se întâmplă şi cu imaginile păcătoase, atunci când se mişcă repede, ochii nu le ţin, ci numai trec peste ele şi astfel nu ni se arde sufletul.

Toţi care n-au luat aminte şi au dobândit obişnuinţe rele trăind o viaţă lumească, după întoarcerea lor să primească fără murmur războiul vrăjmaşului, însă fără să cultive dorinţe rele. Dacă se vor nevoi astfel, se vor curăţa şi vor ajunge în starea oamenilor curaţi, care n-au cunoscut nici păcate mari, nici n-au dobândit obişnuinţe rele şi pentru aceasta nici război mare nu au. Iar dacă vor pune în valoare ca experienţă căderile lor de mai înainte, vor spori mult. Dacă cineva merge pe un teren minat şi nu cunoaşte zona, va fi nevoit să înainteze foarte încet şi cu atenţie, căci altfel va fi aruncat în aer. Iar dacă va cunoaşte mai mult sau mai puţin zona, deşi se poate să fie rănit puţin, totuşi cu experienţa pe care o are înaintează statornic şi repede. Dacă cineva se va ocupa de ogorul cel necultivat al sufletului său, va dezrădăcina toţi spinii patimilor lui şi va planta în locul lor virtuţi. Dar această lucrare este obositoare şi are trebuinţă de multă voinţă şi răbdare.

- Părinte, să ne spuneţi practic cum se face această lucrare.

- Fiecare să încerce în fiecare zi să pună înlăuntrul său ceva duhovnicesc, care va respinge ceva lumesc şi păcătos, şi aşa, încet-încet, se va dezbrăca de omul cel vechi şi în continuare se va mişca liber în spaţiul duhovnicesc. Să-şi pună în memorie închipuiri sfinte în loc de păcătoase. Să schimbe cântecele cu psalmodieri şi revistele lumeşti cu cărţi duhovniceşti. Dacă omul nu se taie de la orice lucru lumesc şi păcătos şi nu are comuniune cu Hristos, cu Prea Curata, cu sfinţii, cu Biserica biruitoare şi nu se lasă cu desăvârşire în mâinile lui Dumnezeu, nu poate dobândi sănătatea duhovnicească.

- Părinte, în ce constă sănătatea duhovnicească?

- Sănătatea duhovnicească înseamnă gânduri curate, minte luminată şi inimă curată în care îşi fac sălaş mereu Hristos şi Maica Domnului. Trezvia neîncetată împreună cu supravegherea de sine şi cu rugăciunea ne ajută foarte mult să dobândim sănătatea sufletului. Rugăciunea este absolut necesară pentru curăţirea sufletului, iar curăţia pentru păstrarea unei stări duhovniceşti bune.

Desigur, viaţa nu este o tabără de vară. Are bucurii, dar are şi mâhniri. Înainte de Înviere este Răstignirea. Loviturile încercărilor sunt absolut necesare pentru mântuirea sufletului nostru, deoarece ele curăţă sufletul. Aşa cum se întâmplă şi cu rufele. Cu cât le frecăm mai mult atunci când le spălăm, cu atât se curăţă mai bine. La fel şi cu caracatiţa, cu cât o lovim mai mult, cu atât mai mult se curăţă şi se înmoaie. Şi peştele este frumos atunci când înoată în mare şi este viu; chiar Şi atunci când este în piaţă cu solzii şi măruntaiele lui. Dar se face folositor numai atunci când se curăţă - deşi se urâţeşte la exterior - iar apoi se frige. Tot astfel şi omul, atunci când pierde ceva lumesc, deşi la exterior se pare că îşi pierde viaţa, viabilitatea lumească, adică „solzii", în realitate, însă, el se curăţă de orice lucru nefolositor întru sine şi se „frige". Atunci se face folositor.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 97-100)

Categoria: Articole

Cautare: