Nevointa si smerenia

- Fraţilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare meşter şi trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Şi nici nu punem problema iertării. Întâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l menţinem, ca să se poată mântui şi el.

Uite, să vă spun un alt caz, fiind vorba de smerenie, chiar dacă iese din subiect, dar să nu-l scăpăm din mână. Un frate a venit la mănăstire, cum obişnuieşte lumea să spună, mai simplu. Nu e nimeni simplu, dacă a venit la mănăstire. A avut un Duh, care a lucrat şi care ajută atât de mult neamul omenesc. Şi stareţul i-a spus: „Ce cauţi aici la poartă?” „Am venit şi eu aici, să mă fac călugăr”. „Aici sunt oameni smeriţi. Tu nu vezi că eşti mândru?” Iar el, săracul, nici nu ştia ce-i aceea mândrie. Era foarte doritor. „Da, dar mă fac şi eu călugăr”.

„Nu. Aici sunt oameni smeriţi. Nu se poate. Tu eşti mândru”. El, săracul, insista. Stareţul zice: „Bine, stai aici la poartă şi cine intră, să-i zici: «Binecuvântaţi-mă pe mine, că sunt mândru». Şi cine iese, să-i zici tot aşa”. Şi l-a ţinut acolo şapte ani. Şapte ani. Îi dădea să mănânce, dar nu l-a făcut decât să se smerească. Iar el a fost sincer, că sincer venise la mănăstire, şi i-a spus stareţului: „Iertaţi-mî pe mine, că sunt mândru!” „Blagosloviţi, că sunt mândru!” Asta era toată ascultarea. Şi el o făcea cu toată inima. Şi s-a sfinţit.

Deci, repet, nu condamnăm trupul. Îi dăm ce-i trebuie. Însă nu lăsăm necondamnată nepătimirea trupului. Trupul nostru se împătimeşte în fel de fel de păcate. Şi atunci trebuie vindecat cu orice chip.

(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Arsenie (Papacioc), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1996, pp. 94-95)

Categoria: Articole

Cautare: