Nil Ascetul - Cuvant ascetic, foarte trebuincios si folositor :: Filocalia

Nil Ascetul - Cuvant ascetic, foarte trebuincios si folositor :: Filocalia - vol. I

Al cuviosului si de Dumnezeu purtatorului Parintelui nostru

Fragmente

Cuvant ascetic, foarte trebuincios si folositor

Multi dintre elini si nu putini dintre iudei s-au indeletnicit cu filosofia. Dar numai ucenicii lui Hristos au ravnit adevarata intelepciune; deoarece numai ei au avut ca invatator intelepciunea insasi, care le-a aratat cu fapta petrecerea potrivita unei astfel de indeletniciri. Cei dintai, asemenea celor ce joaca pe scena o drama, s-au impodobit cu o masca straina, luand un nume gol, deoarece erau lipsiti de adevarata filosofie. Ei isi aratau filosofia in toga, in barba si in toiag. Ingrijindu-se de trup, slujeau poftelor, ca unor stapane, fiind robii stomacului si primind placerile de sub pantece ca pe un lucru al firii. Erau supusi maniei si alergau dupa slava, si se aruncau asupra meselor stralucite, lihniti ca niste catei. Ei nu stiau ca filosoful trebuie sa fie inainte de toate liber si mai ales sa ocoleasca de-a se face rob patimilor, iubitor de argint si stricator de case. Caci faptul de a fi rob al oamenilor, poate nu aduce nici o vatamare celui ce vietuieste cu dreptate, dar cel ce se foloseste de patimi, slujind placerilor ca unor stapane, si atrage rusine si batjocura multa.

Astazi, indata ce si-a luat cineva aceasta cuvioasa schima, pana inca nu si-a spalat petele sufletului si nu si-a sters din cugetare intiparirile vechilor pacate, ci se desfata inca slobod in nalucirile acestora si pana nu si-a povatuit moravurile dupa regula fagaduintii, nici nu stie care este scopul filosofiei celei dupa Dumnezeu, si-a si insusit o poza fariseica, danduse pe sine de ceva mare dupa infatisare. El umbla in toate partile, purtand unelte al caror mestesug nu l-a invatat, si fagaduieste dupa infatisarea vazuta o stiinta de care inca nu s-a atins nici cu varful buzelor, fiind stanca in loc de liman, mormant varuit in loc de biserica si lup in loc de oaie, spre pierzarea celor amagiti de infatisarea lui. Caci cand unii ca acestia fugind din manastiri, fiindca nu vreau sa tina pravila vietii, se destrabaleaza prin orase, atunci trasi in jos de trebuintele pantecelui, poarta, spre amagirea celor multi, chipul evlaviei, ca pe-o momeala. Ei primesc sa faca toate la cate-i sileste trebuinta trupului. Caci nimic nu silniceste pe om mai mult ca trebuinta trupului, care nascoceste o iesire iscusita din cele mai grele lipsuri, mai ales cand se adauga si lenea, care face sa sporeasca, in chip viclean, puterea de nascocire a gandului. Slujesc asadar acestia pe la usile celor bogati, nu mai putin ca parazitii si alearga prin piete dupa acestia ca niste robi, alungand pe cei ce se apropie de dansii. Impingand pe toti la o parte, ei se silesc sa le faca trecere usoara acelora. Si toate acestea le fac pentru mancare, fiindca nu s-au invatat sa-si taie placerea dela mancarile gustoase, nici nu vreau sa poarte la brau, ca Moise, cuiul care stinge trebuinta. Caci daca l-ar purta, ar cunoaste ca lacomia este hotarul oricarei placeri de mancari, si lucrurile intamplatoare, implinind trebuinta trupului, acopera urateniile poftei care nu trebuie sa vie.

Caci cum ar si talcui cineva folosul sanatatii celor ce n-au fost niciodata sanatosi, ci au fost hraniti chiar din scutece cu boala ofticei, iar povara aceasta a firii, care le-a venit din obisnuinta, socotesc ca nu se deosebeste intru nimic de-o aptitudine fireasca. Se stie ca e de prisos orice cuvant spre indreptare, cand nazuinta celor ce asculta, inclinand spre mai rau, se impotriveste cuvintelor date ca sfat. Mai ales cand nadejdea hraneste pofta castigului, patima inchide auzul la sfat, incat indemnurile spre cumintire nu au nici o putinta de strabatere, cugetul fiind intins spre castigul dorit, chiar daca este urat. Noi insa, o iubitilor, care socotim ca de dorul virtutii ne-am lepadat de viata si am respins poftele lumesti si am fagaduit sa urmam lui Hristos, pentru ce ne mai incalcim in framantarile vietii, de ce mai cladim rau ceea ce am surpat bine mai-nainte? De ce ascultam de sfaturile proaste ale celor ce fac lucrul cum nu trebuie, aprinzand dorintele celor mai slabi prin sarguinta noastra desarta, si de ce deschidem celor mai nevinovati calea spre lacomia de avere?

Caci am fost randuiti de Domnul sa tamaduim, nu sa intaratam pe cei usor de rostogolit; si sa avem mai de graba in vedere nu ceea ce ne place noua, ci ceea ce foloseste aproapelui, ca nu cumva, urmand pornirilor noastre nesocotite, sa facem pe multi dintre cei mai simpli sa se sminteasca, dandu-le prilej sa pofteasca cele pamantesti. De ce punem atata pret pe materia pe care ne-am invatat sa o dispretuim, legandu-ne de bani si de avutii si impartindu-ne mintea in multe si nefolositoare griji? Ravna dupa ele ne departeaza de staruinta mai trebuincioasa si ne face sa nu purtam grija de bunurile sufletului, iar pe de alta parte ea duce in mare prapastie pe cei alipiti de lucrurile vietii, care socotesc bucurarea de avere ca cea mai inalta si mai stralucita fericire, cand vad pe cei ce au fagaduit sa se indeletniceasca cu filosofia adevarata si se lauda ca sunt mai presus de placeri, ca se straduiesc pentru acestea mai tare ca ei. Caci nimic nu duce pe cineva asa de neindoielnic la munci, ca a face pe multi sa ravneasca la propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imita e adaos la pedeapsa celui ce i-a invatat. Dar nu mica este osanda si a celor ce nu au lepadat imitarea ca rusinoasa, fiindca s-au facut invatatori ale celor rele, de a caror lectie blestemata fug, cu buna judecata, cei ce se folosesc de cuget intelept. De aceea nimenea sa nu se planga de cele spuse. Ci sau indreptati cele ce s-au facut in chip gresit prin nepasarea celor multi, spre rusinea numelui, sau lepadati si numele. Caci daca e vorba sa iubim intelepciunea, sunt de prisos averile, iubirea de intelepciune fagaduind instrainarea chiar si de trup, pentru curatia trupului. Iar daca vreunii ravnesc sa castige averi si sa se bucure de lucrurile dulci ale vietii, la ce mai cinstesc prin cuvant aceasta filosofie, odata ce prin fapte isi arata instrainarea fata de ea si savarsesc lucruri straine de ceea ce au fagaduit, imbracandu-se cu nume cuvioase?

Toate acestea, desigur, sunt intamplari minunate, dar totusi au si o ratiune. Caci e cu putinta ca cineva sa traiasca si fara sa manance, atunci cand vrea Dumnezeu. Doar cum a ispravit Ilie calea de patruzeci de zile, in puterea unei singure mancari? Si cum a petrecut Moise optzeci de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fara sa guste mancare omeneasca? Caci pogorandu-se dupa patruzeci de zile si maniindu-se pentru turnarea vitelului, indata a sfaramat tablele si s-a suit pe munte, petrecand alte patruzeci de zile acolo, de unde primind al doilea rand de table s-a coborat la popor. Ce rationament omenesc ar putea explica multumitor aceasta minune? Cum a putut natura trupului sa se cheltuiasca atata vreme, fara sa se intregeasca ceea ce se imprastia din puterea lui in fiecare zi? Aceasta nedumerire o dezleaga cuvantul lui Dumnezeu, care zice: "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu".

De ce, asadar, tragem la pamant vietuirea cea cereasca, afundand-o in mizeriile materiale? De ce ne ingramadim de jur imprejur gunoaie, noi "cei ce ne hraneam odinioara cu mancari alese", cum a zis Ieremia despre unii plangandu-i? Caci cand ne odihnim in cugetari stralucite si arzatoare, ne nutrim cu mancari alese. Iar cand parasim aceasta stare si suntem trasi in lucrurile pamantesti, ne adunam in jurul nostru gunoaie. De ce ne intoarcem nadejdea dela Dumnezeu si ne-o sprijinim pe carnea bratului, punand purtarea de grija a Stapanului pe seama mainilor noastre, lucru pe care Iov si l-a socotit ca pe cel mai mare pacat? Nu ne-am sfiit sa facem ca cel ce-si duce mana la gura ca sa si-o sarute. Caci multi au obiceiul sa-si sarute mainile, zicand ca de la ele le vine toata bunastarea. Pe acestia aratandu-i "Legea" printr-un simbol, zice: "Cel ce umbla pe maini, e necurat, si cel ce umbla pururea pe patru picioare, e necurat". Pe maini umbla cel ce se intemeiaza pe maini si toata nadejdea si-o are in ele. Iar pe patru picioare umbla cel ce se increde in lucrurile supuse simturilor si-si coboara mintea, partea conducatoare a fiintii sale, la indeletnicirea necontenita cu ele. In sfarsit cu multime de picioare umbla cel invaluit cu totul de cele trupesti.

De aceea, inteleptul scriitor al "Proverbelor" vrea ca cel intelept sa nu aiba nici doua picioare, ci numai unul, si acesta rar sa se miste catre cele trupesti: "Du-ti piciorul rar spre prietenul tau, ca nu cumva, saturandu-se de tine, sa te urasca". Prin urmare daca unul tulbura rar pe Hristos pentru trebuintele trupului, este prieten adevarat al Lui, cum zice Mantuitorul catre ucenicii Sai: "Voi sunteti prietenii Mei", dar daca va face aceasta mai des, va ajunge sa fie urat.

Unde este, asadar, si la ce foloseste sarguinta noastra, daca Dumnezeu tine carma lucrurilor si toate le poarta si le duce precum vrea? Dar la neputinte, se va zice, trupul are lipsa de mangaieri, si cu cat e mai bine sa murim, decat sa facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu fagaduinta? Desigur ca daca Dumnezeu vrea ca noi sa mai traim, sau va pune in trupul nostru o putere care sa tina cumpana slabiciunii, incat sa putem purta si durerea venita din neputinta si sa primim inca si cununi pentru barbatie; sau va gasi mijloace pentru hranirea celui ostenit. In orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mantui, Celui ce este izvorul mantuirii si al intelepciunii. Bine este asadar, iubitilor, sa ne ridicam iarasi la vechea fericire si sa ne insusim din nou vietuirea celor vechi. Caci cred ca este lucru usor pentru cei ce vreau, si chiar daca ar fi vreo osteneala, nu e fara rod, avand destula mangaiere in slava inaintasilor si in indreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru ca nu mic va fi castigul celor care au inceput aceasta vietuire, daca vor lasa celor de dupa ei chipul unei vietuiri desavarsite, care va fi inaltarea lor.

Sa fugim de vietuirea in orase si sate, ca cei din orase si sate sa alerge la noi; sa cautam singuratatea, ca sa atragem pe cei ce fug acum de noi, daca peste tot place aceasta vreunora. Caci s-a scris despre unii cu lauda, ca au parasit orasele si au locuit intre pietre si s-au facut ca niste porumbite singuratice. Iar Ioan Botezatorul a petrecut in pustie si toate orasele au venit la el cu toti locuitorii; si s-au grabit sa-i vada cingatoarea de piele cei imbracati in haine de matasa, si au ales sa petreaca in aer liber cei ce aveau case impodobite cu aur, si sa doarma pe rogojina cei ce se odihneau pe paturi batute in nestemate; si toate le primeau, desi erau protivnice obiceiului lor. Caci dorul dupa viata virtuoasa a barbatului taia simtirea celor dureroase si minunea vederii lui departa osteneala petrecerii in stramtorare.

Virtutea este cu mult mai vrednica de cinste decat bogatia, si viata linistita mai slavita decat multimea aurului. Cati bogati nu erau in vremea aceea, care gandeau lucru mare despre slava lor, dar au fost acoperiti de tacere si dati uitarii, pe cand minunea celui fara slava e cantata pana azi, si amintirea celui ce locuia in pustie le e scumpa tuturor. Caci este propriu virtutii sa fie laudata si sa-si raspandeasca faima, care-i vesteste frumusetile. Sa incetam de a ne mai hrani ca vitele, ca sa castigam destoinicia pastorului; sa parasim negustoria blestemata, ca sa castigam margaritarul de mult pret; sa fugim de lucrarea pamantului, care rasare spini si maracini, ca sa ne facem lucratori si pazitori ai Raiului. Sa aruncam tot si sa alegem viata linistita, ca sa rusinam pe cei ce ne hulesc acum, invinuindu-ne de castig. Caci nimic nu rusineaza pe cei ce ne ocarasc, ca indreptarea cu blandete a celor huliti. Schimbarea celor huliti se preface in rusine pentru cei care hulesc.

Dar rusine socotesc ca este si lucrul urmator; rusine cu adevarat, pentru care suntem luati in ras de toti, pe drept cuvant.

Astazi, indata ce a intrat cineva in viata monahiceasca si a invatat felurile nevointei, cum sa se roage adica si cand, si care este felul de trai, se face indata invatator pentru lucrurile pe care nu le-a invatat si incepe sa atraga ucenici cu gramada, avand el insusi inca lipsa de invatatura. Si aceasta o face cu atat mai mult, cu cat socoteste ca e un lucru mai usor, nestiind ca dintre toate lucrurile cel mai greu este grija de suflete. Caci acestea au lipsa mai intai de curatirea vechilor intinaciuni, pe urma de multa luare aminte ca sa primeasca intiparirile invataturilor virtutii. Dar cel ce-si inchipuie ca nu mai e nimic altceva decat nevointa trupeasca, cum va indrepta purtarile celor supusi? Cum va preschimba pe cei stapaniti de un obicei rau? Cum va ajuta celor razboiti de patimi, necunoscand catusi de putin razboiul din minte, sau cum va tamadui ranile primite in razboiul, cata vreme el insusi zace de rani si are lipsa de legaturi?

Tot mestesugul are nevoie de timp si de invatatura multa, pentru a fi dobandit. Numai mestesugul mestesugurilor (arta artelor) se practica fara invatatura. N-ar indrazni sa se apuce de lucrarea pamantului vreunul neiscusit, nici de lucrurile medicinii vreunul neinvatat. Cel din urma s-ar face de rusine prin faptul ca nu poate folosi cu nimic pe cei ce sufar, ba le face boala si mai grea; iar cel dintai, prin faptul ca face pamantul cel mai bun, intelenit si paraginit. Numai de evlavie indraznesc sa se apuce toti neispravitii, ca de ceva ce e mai usor ca toate; si multi socotesc lucrul cel mai greu de izbandit, ca pe cel mai usor; si ceea ce insusi Pavel spune ca inca nu a primit, sustin ca cunosc cu de-amanuntul cei ce nu stiu nici macar ca nu cunosc. De aceea a ajuns dispretuita viata monahala si cei ce se indeletnicesc cu ea sunt luati in ras de toti. Caci cine nu va rade de cel care ieri ducea apa in crasma, vazandu-l azi ca invatator al virtutii, purtat in alai de invatacei, si de cel care de abia azi dimineata s-a retras din ticalosiile vietii de oras, ca mai pe seara sa umble prin toata piata cu multime de ucenici dupa el? Daca acestia ar fi fost convinsi ca se cere mare osteneala ca sa aduci pe altii la evlavie, si ar fi cunoscut primejdia cu care e impreunat acest lucru, ar fi renuntat la el, ca la unul care intrece puterile lor. Dar cata vreme nu-si dau seama de aceasta si socotesc ca e lucru de slava sa stea in fruntea altora, se rostogolesc cu usurinta in aceasta prapastie si cred ca este usor sa se arunce in cuptorul aprins, starnind rasul celor ce le cunosc viata de ieri si mania lui Dumnezeu, pentru aceasta indrazneala necugetata.

Caci trebuie mai intai sa se lupte cu patimile si cu multa trezvie sa-si intipareasca in memorie cele intamplate in cursul luptei, ca apoi, pe baza celor ce li s-au intamplat lor, sa invete pe altii cele ale luptei si sa le faca biruinta mai usoara, zugravindu-le de mai-nainte cursul si mestesugul razboiului. Fiindca sunt unii care au biruit patimile prin marea lor asprime in vietuire, dar nu cunosc mestesugul biruintei, deoarece, razboindu-se ca intr-o lupta de noapte, n-au urmat legilor razboiului, nici nu si-au indreptat mintea cu de-amanuntul spre cursele vrajmasilor. Aceasta a facut-o simbolic si Iisus al lui Navi, care, dupa ce a trecut oastea Iordanul in vremea noptii, a poruncit sa se scoata pietre din mijlocul raului si sa le zideasca afara de rau si sa scrie pe ele cum au trecut Iordanul. El a dat sa se inteleaga prin aceasta ca trebuie scoase la aratare gandurile adanci ale vietuirii patimase si tintuite ca pe un stalp in vazul altora, spre a nu se ascunde cu pizma cunostinta pe care ar putea-o lua si altii. In felul acesta va fi cu putinta ca nu numai trecutul sa cunoasca chipul in care s-a facut trecerea, ci si cei ce se hotaresc la acelasi lucru sa-si faca trecerea usoara, si experienta unora sa fie spre invatatura altora. Dar acestea nu le vad aceia, nici nu asculta de altii care li le spun. Vrand sa aiba numai ei cunostinta, poruncesc fratilor slujbe de rob, de parca ar fi cumparati pe bani, punand toata slava lor in a sta in fruntea mai multora. Este o adevarata intrecere intre ei, fiecare luptand sa nu poarte in convoi dupa el un numar mai mic de robi, ca ceilalti, dovedind astfel o stare sufleteasca mai de graba de carciumari, decat de invatatori.

Fiindca atunci cand socotesc ca e usor sa porunceasca cu cuvantul, desi sunt grele cele poruncite, dar nu se incumeta sa invete cu fapta, ei fac vadit tuturor scopul lor - ca isi insusesc adica aceasta conducere nu straduindu-se ca sa foloseasca celor ce vin la ei, ci ca sa-si implineasca propria placere. Invete cei ce vreau, de la Avimelec si Ghedeon, ca nu cuvantul, ci fapta duce pe incepatori la imitare. Cel dintai, adunand o sarcina de lemne, dupa ce a purtat-o, a zis: "Faceti si voi in felul in care m-ati vazut pe mine". Iar celalalt, invatandu-i sa faca o treaba ostaseasca si facand insusi intai acest lucru, a zis: "Sa va uitati la mine si asa sa faceti". De asemenea Apostolul zice: "Trebuintelor mele si ale celor ce sunt cu mine au slujit mainile acestea". Dar insusi Domnul facand si apoi invatand, pe cine nu il convinge sa socoteasca mai vrednica de crezare invatatura cu fapta, decat pe cea prin cuvinte? Aceia insa inchid ochii la aceste pilde si poruncesc cu ingamfare cele ce sunt de facut. Iar cand par sa stie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea pastorilor mustrati de Prooroc pentru neiscusinta, care poarta sabia la brat si de aceea, dupa ce isi taie bratul, isi scot si ochiul lor drept. Caci nepurtand grija de fapta dreapta, din pricina nedestoiniciei, aceasta stinge, deodata cu incetarea ei, si lumina vederii (contemplatiei). Aceasta o patimesc cei ce povatuiesc crud si neomenos, cand au la indemana puterea de a pedepsi: indata li se sting cugetarile contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplatie, se vestejesc. Astfel cei ce si-au legat sabia nu la sold ci la brat, nu mai pot nici sa faca, nici sa stie ceva. La sold isi leaga sabia cei ce se folosesc impotriva patimilor proprii de cuvantul dumnezeiesc, iar la brat cei ce vreau sa aiba la indemana pedeapsa pentru pacate straine.

De aceea vasul de spalat din templu il tin boii, iar sfesnicul s-a turnat intreg si a fost batut din ciocan. Sfesnicul arata ca cel ce vrea sa lumineze pe altii, trebuie sa fie solid din toate partile si sa nu aiba nimic usor sau gol, si sa fie ciocanite afara toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pilda a unei vieti fara prihana, celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul de spalat arata ca cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu trebuie sa lapede nimic din cele ce vin asupra lui, ci sa poarte si poverile si intinaciunile celor mai mici, pana ce este neprimejdios de a le purta. Caci desigur daca vrea sa faca curate faptele celor ce vin in preajma lui, e de trebuinta sa primeasca si el oarecare intinaciune; de vreme ce si vasul de spalat, curatind mainile celui ce se spala, primeste insusi intinaciunea aceluia. Cel ce vorbeste despre patimi si-i curata pe altii de astfel de pete, nu poate trece peste ele nemurdarit, caci insasi amintirea obisnuieste sa intineze cugetarea celui ce vorbeste despre ele. Pentru ca chiar daca nu se intiparesc chipurile lucrurilor urate in semne sapate mai adanc, totusi intineaza suprafata mintii, tulburand-o prin desfasurarile cuvantului ca prin niste culori necurate.

Povatuitorul mai trebuie sa aiba si stiinta, ca sa nu-i fie necunoscuta nici una din uneltirile vrajmasilor si sa poata sa dea la lumina laturile ascunse ale razboiului, celor incredintati lui. In felul acesta, descriindu-le de mai inainte cursele vrajmasului, le va face biruinta neostenicioasa si-i va scoate incununati din lupta. Dar e rar un povatuitor ca acesta si nu se gaseste usor.

Acestea le spun, nu oprind pe vreunii de-a conduce, nici impiedecandu-i de-a calauzi pe unii dintre tineri la evlavie, ci indemnandu-i ca mai intai sa ia asupra lor deprinderea virtutii, pe masura marimii lucrului. Sa nu se apuce dintr-odata de acest lucru, gandindu-se la partea lui cea placuta si la slujirea ce le-o vor face invataceii, ca si la faima ce si-o vor agonisi la cei dinafara, fara sa se gandeasca si la primejdia care urmeaza. Si sa nu prefaca, inainte de asezarea pacii, uneltele de razboi in unelte de plugarie. Dupa ce am supus adica toate patimile si nu ne mai tulbura dusmani din nici o parte si astfel nu mai e trebuinta sa folosim uneltele in slujba de aparare, bine este sa plugarim pe altii. Dar pana ce ne stapanesc patimile si dainuieste razboiul impotriva cugetului trupesc, nu trebuie sa ne luam mainile de pe arme, ci neincetat trebuie sa ne tinem mainile pe ele, ca nu cumva viclenii, folosind odihna noastra ca vreme de navala, sa ne robeasca cu cruzime. Celor ce s-au luptat bine pentru virtute, dar pentru multa lor smerita cugetare inca nu socotesc ca au biruit, le zice cuvantul, indemnandu-i: "Prefaceti sabiile voaste in fiare de plug si lancile voastre in seceri". Prin aceasta ii sfatuieste sa nu mai atace in desert pe vrajmasii biruiti, ci, spre folosul celor multi, sa-si mute puterile sufletesti de la deprinderea razboinica, la plugarirea acelora, care sunt infundati inca in faptele rautati. Dar tot asa pe cei ce au incercat, peste puterea lor, sa faca aceasta inainte de a ajunge la o asemenea stare, fie din neexperienta, fie din lipsa de judecata, ii sfatuieste lucrul dimpotriva: "Prefaceti fiarele voastre de pluguri in sabii si secerile voastre in lanci".

Iar daca cineva, fara sa vrea, fiindca a primit pe unul si pe al doilea, ar fi silit sa conduca si pe mai multi, mai intai sa se probeze pe sine cu de-a-manuntul, daca este de asa fel ca poate invata mai bine prin fapta decat prin cuvant cele ce trebuiesc facute, infatisandu-si viata sa ca chip al virtutii celor ce vreau sa invete. S-o faca aceasta, ca nu cumva cei ce l-ar copia, data fiind slutenia greselii, sa toceasca frumusetea virtutii. Pe urma sa stie ca trebuie sa lupte pentru incepatori nu mai putin ca pentru el insusi. Caci precum pentru el, asa va da socoteala si pentru aceia, odata ce a primit sa se ingrijeasca de mantuirea lor. De aceea si sfintii se straduiau sa nu lase pe ucenici mai prejos de ei insisi in virtute, ci din starea dintai sa-i mute la o stare mai buna. Astfel Apostolul Pavel l-a facut pe Onisim din fugar mucenic, Ilie l-a facut pe Elisei din plugar prooroc, Moise l-a impodobit pe Iosua mai mult decat pe toti, iar Eli l-a aratat pe Samuel mai mare decat pe sine. Caci cu toate ca si sarguinta lor insasi le-a ajutat acestor invatacei la dobandirea virtutii, dar toata pricina sporirii lor a stat in faptul ca au avut parte de invatatori, care au putut sa aprinda scanteia innabusita a ravnei lor spre o mai mare crestere, facand-o sa lumineze. Prin aceasta invatatorii lor s-au facut gura a lui Dumnezeu, slujind voia Lui intre oameni, caci au auzit pe Cel ce zice: "De vei scoate lucru de cinste din cel nevrednic, vei fi ca gura Mea".

Iata cum ii arata Dumnezeu lui Iezechiel slujba de invatator, invatandu-l ce fel din ce fel sa-i faca pe invatacei: "Iar tu fiul omului, zice, ia-ti tie o caramida si o pune inaintea fetei tale, si inchipuieste pe ea cetatea Ierusalimului". Prin aceasta ne da sa intelegem ca invatatorul face pe invatacel, din lut biserica sfanta. Bine s-a spus si cuvantul: "pune-o inaintea fetei tale", caci imbunatatirea invatacelului va merge repede de va fi pururea in vederea invatatorului. Pentru ca inraurirea neincetata a pildelor bune intipareste chipuri foarte asemanatoare in sufletele care nu sunt prea invartosate si inasprite. De aceea au cazut Ghiezi si Iuda, cel dintai prin furt, iar cel de-al doilea prin tradare, fiindca s-au ascuns pe ei de ochii invatatorului. Daca ar fi staruit pe langa cei intelepti, nu ar fi gresit fiecare dintre ei. Iar ca din negrija invataceilor ii vine primejdie si invatatorului, a aratat Dumnezeu tot acolo prin urmatoarele cuvinte, zicand: "Si vei pune o tabla de fier intre tine si cetate si va fi zid intre tine si ea". Caci cel ce nu voieste sa aiba parte de pedeapsa celui fara grija, dupa ce l-a facut din caramida cetate trebuie sa-i vesteasca pedepsele care ameninta pe cei ce cad iarasi din aceasta stare, ca, facandu-se acestea zid, sa-l desparta pe cel nevinovat de cel vinovat. Pentru ca poruncind aceasta lui Iezechiel, ii zice: "Fiul omului, te-am pus pe tine strajer casei lui Israel, si de vei vedea sabia venind si nu vei prevesti, si va lua pe careva dintre ei, sufletul lui din mana ta il voi cere".

De fapt Iacob, spunandu-le lor ca a cucerit Sichemul cu sabie si arc, arata ca i-a trebuit lupta si osteneala ca sa puna stapanire pe patimi si sa le ascunda in pamantul Sichemului. S-ar parea insa ca este o oarecare contrazicere intre a ascunde zeii in Sichem si a tine un idol in ascunzis. Caci a ascunde zeii in Sichem, e lucru de lauda, iar a tine un idol in ascunzis, e lucru de ocara. De aceea a pecetluit lucrul din urma cu blestem, zicand: "Blestemat cel ce tine idol in ascunzis!" Si de fapt nu este acelasi lucru a ascunde ceva in pamant pentru totdeauna, si a-l tine in ascunzis. Caci ceea ce a fost ascuns in pamant si nu se mai arata vederii, se sterge cu vremea si din amintire. Dar ceea ce e tinut in ascunzis, nu e cunoscut de cei din afara, insa e vazut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta il are mereu in amintire ca pe un chip cioplit pe care il poarta in ascuns. Caci tot gandul urat, care ia forma in cugetare, este o sculptura ascunsa. De aceea este rusine a scoate la aratare asemenea ganduri, dar e primejdios si de a tine in ascuns un chip cioplit, precum si mai primejdios este de a cauta formele disparute, cugetarea inclinand cu usurinta spre patima izgonita si implantand in pamant bronzul idolulului. Caci deprinderea virtutii este de asa fel ca se cumpaneste cu usurinta si intr-o parte si intr-alta, aplecandu-se, daca nu se poarta de grija, spre cele protivnice.

Aceasta pare ca vrea sa o arate Scriptura printr-un simbol, cand zice: "Pamantul pe care umblati se schimba cu schimbarea popoarelor si a neamurilor". Caci indata ce s-a miscat spre cele protivnice cel ce are deprinderea virtutii, s-a miscat si aceasta, fiind un pamant impreuna schimbator. De aceea chiar de la inceput nu trebuie sa se lase trecere spre cugetare nalucirilor, care obisnuesc sa vateme gandul, precum nu trebuie lasata cugetarea sa coboare in Egipt, caci de acolo este dusa cu sila la asirieni. Cu alte cuvinte, daca cugetarea a coborat in intunericul gandurilor necurate (caci acesta este Egiptul), e dusa la lucru cu sila si fara sa vrea de catre patimi. De aceea si legiuitorul, oprind simbolic patrunderea placerii, a poruncit sa fie pazit capul sarpelui, deoarece si acela pandeste calcaiul. Caci scopul aceluia este sa impinga pe om la faptuire, la care daca nu ajunge, nu poate usor sa amestece veninul prin muscatura. Dar silinta noastra este sa frangem insasi prima rasarire a placerii, caci aceasta fiind zdrobita, lucrarea va fi slaba. Poate nici Samson n-ar fi aprins semanaturile celor de alt neam, daca n-ar fi legat cozile vulpilor, intorcandu-le capetele de la olalta. Caci cel ce poate intelege cursa planuita de gandurile viclene de la rasarirea lor, trecand peste inceputuri (caci acestea se prefac la intrare ca sunt cuvioase, uneltind sa ajunga la tinta), va vadi din compararea sfarsiturilor (cozilor) intreolalta, ticalosia gandurilor. Aceasta inseamna ca, legand coada de coada, pune intre ele, ca o faclie, judecata care le da pe fata.

A iscodi plin de curiozitate planurile invatatorului si a vrea sa pui la incercare cele poruncite de el, insemneaza a pune piedica inaintarii tale proprii. Cu siguranta nu ceea se pare celui neincercat intemeiat si potrivit, este intra-devar intemeiat. Altfel judeca mesterul si altfel cel fara mestesug, lucrurile mestesugului. Cel dintai are ca regula stiinta; celalalt socotinta ca asa s-ar cuveni. Dar socotinta aceasta foarte rar se acopere cu adevarul; de cele mai multe ori se abate de la linia dreapta, fiind inrudita cu ratacirea. Caci ce este mai nerational la vedere decat ca sa porunceasca carmaiciul unei corabii, purtate pe-o dunga in plutirea numita dreapta de corabieri, sa sada corabierii langa peretele cufundat parasindu-l pe cel care sta in sus, macar ca si vantul ii impinge spre peretele pe care acela a poruncit sa-l ingreuneze? Dupa dreapta socotinta s-ar cuveni sa-i sfatuiasca sa ingreuneze peretele ce sta ridicat, nu sa alerge la cel primejduit. Dar cei ce plutesc asculta mai bine de carmaici decat de socotintele lor. Caci nevoia ii indupleca sa asculte de mestesugul celui ce a luat in mana lui grija mantuirii lor, desi ceea ce li se porunceste, socotind dupa cele ce vad, nu li se pare convingator. Asadar cei ce au predat altora grija mantuirii lor, lasandu-si toate socotintele, sa-si supuna gandurile mestesugului celui priceput, judecand stiinta lui mai vrednica de crezare. Mai intai, lapadandu-se de toate, sa nu-si lase nimic afara, nici cel mai mic lucru, temandu-se de pilda lui Anania, care crezand ca insala pe oameni, a primit de la Dumnezeu osanda pentru furt.

Ci, cum se predau pe ei insisi, asa sa predea si toate ale lor, bine stiind ca ceea ce ramane afara, tragand necontenit cugetul intr-acolo, il va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urma il va rupe din fratietate. De aceea a poruncit Duhul Sfant sa se scrie Vietile Sfintilor, ca fiecare dintre cei ce se apuca de unul din felurile acestea de vietuire, sa fie dus printr-o pilda asemanatoare spre adevar. Cum s-a lepadat Elisei de lume, ca sa urmeze invatatorului sau? "Asa, zice, cu boii, si douasprezece perechi de boi inaintea lui; si a taiat boii si i-a fript in vasele boilor". Aceasta ii arata caldura ravnei. Caci n-a zis: voi vinde perechile de boi si voi iconomisi pretul dupa cuviinta, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vanzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinta care il tragea sa fie langa invatator, a dispretuit cele vazute si s-a silit sa se izbaveasca mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau impiedeca de la dreapta lui hotarare, stiind ca amanarea adeseori se face pricina a razgandirii. De ce apoi si Domnul, imbiind bogatului desavarsirea vietii dupa Dumnezeu, i-a poruncit sa-si vanda averile si sa le dea saracilor si sa nu-si lase sie-si nimic? Fiindca stia ca ceea ce ramane se face, ca si intregul, pricina de imprastiere. Dar socotesc ca si Moise, randuind celor ce vreau sa se curateasca in rugaciunea cea mare, sa-si rada tot trupul. Le-a poruncit prin aceasta sa se lapede cu desavarsire de averi, iar in al doilea rand sa uite de familie si de toti cei apropiati in asa masura, incat sa nu mai fie catusi de putin tulburati de amintirile lor.

Pentru ca este usor sa cada acestia iarasi in mrejele din care socotesc ca au scapat, cand se grabesc sa petreaca in lucruri si griji de tot felul. Si nu e de nici un folos celor ce s-au stramutat la virtute, sa se bucure de aceleasi lucruri, de care s-a despartit, dispretuindu-le. Caci obisnuinta fiind o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta sa le tulbure iarasi linistea castigata cu multa sarguinta, prin indeletniciri urate si sa le improspateze amintirile relelor savarsite. Pentru ca mintea celor ce s-au desfacut de curand de pacat se aseamana cu trupul care a inceput sa se reculeaga dintr-o lunga boala, caruia orice prilej intamplator i se face pricina de-a recadea in boala, nefiind inca destul de intramat in putere. Caci nervii mintali ai acestora sunt slabi si tremuratori, incat e temere sa nu navaleasca din nou patima, care de obicei este atatata de imprastierea in tot felul de lucruri. De aceea, Moise a poruncit celor ce vreau sa nu patimeasca nimic de la dusmanul pierzator, sa ramana inauntrul portilor, zicand: "Sa nu iesiti nici unul din casa voastra, ca sa nu va atinga pierzatorul". Iar Ieremia e vadit ca porunceste acelasi lucru cand zice: "Nu plecati la camp si nu umblati pe drumuri, caci sabia dusmanilor se afla de jur imprejur". Caci e propriu numai luptatorilor viteji sa mearga intru intampinarea dusmanilor si sa scape nevatamati de cursele lor. Iar daca e careva din cei ce nu stiu inca sa se lupte, sa ramana nesuparat acasa, asigurandu-si neprimejduirea prin linistea sa. Asa era Iisus ai lui Navi, despre care s-a scris: "Iar slujitorul Iisus, fiind inca tanar, nu iesea afara din cort". Caci stia din istoria lui Abel ca cei ce pleaca la camp sunt ucisi de fratii si de prietenii dupa trup, pentru ca ies la lupta inainte de vreme.

Caci atunci vine desavarsita linistire, cand nu numai faptele, ci si amintirile lor inceteaza, dand sufletului timp sa poata vedea chipurile intiparite si sa lupte cu fiecare dintre ele si sa le scoata din cugetare. De vor intra alte si alte forme, nu va putea sterge nici intiparirile de mai inainte, cugetarea fiind ocupata cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a taia patimile se face in chip necesar mai grea, acestea castigand tarie din cresterea pe-ncetul si acoperind puterea de stravedere a sufletului cu nalucirile care se adauga mereu, asemenea unui rau in curgere necontenita. Cei ce vreau sa vada uscata albia raului, mai pastrand in ea doar cateva lucruri vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scotand apa din locul in care cred ca se afla ceea ce cauta, caci apa care curge umple indata locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai in sus, li se va arata pamantul fara osteneala, apa ramasa ducandu-se la vale de la sine si lasandu-le pamantul uscat, pentru a afla cele dorite. Tot asa este usor a goli formele care dau nastere patimilor, cand simturile nu mai aduc pe cele dinafara. Dar cand acestea trimit inlauntru, ca pe un torent, formele supuse simturilor, nu este numai greu, ci si cu neputinta a curati peste tot mintea de o asemenea inundatie. Caci desi nu-l tulbura pe unul ca acela patimile, negasind prilej de a se starni, din lipsa intalnirilor dese, dar strecurandu-se pe nebagate de seama se intaresc si mai mult, primind putere cu trecerea vremii.

Obisnuinta trage pe om la sine cu putere si nu-l lasa sa se ridice la cea dintai deprindere a virtutii. Pentru ca din obisnuinta se naste deprinderea, iar din deprindere se face firea. Si a stramuta firea si a o schimba, este lucru anevoios. Chiar daca e clintita putin cu sila, indata se intoarce la sine. Iar daca a fost scoasa din hotarele ei, nu se mai intoarce la integritatea ei, daca nu se pune multa osteneala spre a o aduce la calea ei, caci vrea mereu sa revina la deprinderea din obisnuinta, pe care a parasit-o. Priveste la sufletul care se tine lipit de obisnuinte, cum sade langa idoli, lipindu-se de materiile fara forma, si nu vrea sa se ridice si sa se apropie de ratiunea, care cauta sa-l calauzeasca spre cele mai inalte. El zice: "Nu pot sa ma ridic inaintea ta, fiindca ma aflu in randuiala obisnuita a femeilor". Caci sufletul care se odihneste de multi ani in lucrurile vietii, sade langa idoli, care prin ei sunt fara forma, dar primesc forme de la mestesugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fara forma, bogatia si slava si celelalte lucruri ale vietii, care nu au in ele nici un chip statornic si hotarat, ci simuland adevarul printr-o asemanare usor de intocmit, primesc de fiecare data alte si alte schimbari? Forma le dam noi, cand prin ganduri omenesti nascocim inchipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor.

De aceea sfintii au fugit din cetati si au ocolit impreuna vietuire cu cei multi, cunoscand ca impreuna petrecere cu oamenii stricati aduce mai multa stricaciune decat ciuma. De aceea, neluand nimic, au parasit avutiile desarte, fugind de imprastierea adusa de ele. De aceea Ilie, parasind Iudeea, locuia in muntele pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavand pentru astampararea foamei nimic afara de copaci, caci se multumea cu ghindele copacilor, implinindu-si trebuinta cu acestea. Elisei de asemenea ducea aceeasi vietuire, primind de la invatatorul sau, pe langa alte virtuti, si pe aceea de a petrece prin pustiuri. Iar Ioan, locuind in pustia Iordanului, manca acride si miere salbateca, aratand celor multi ca nu e greu sa implineasca trebuinta trupului si osandindu-i pentru desfatarile incarcate. Poate si Moise, poruncind Israiltenilor ca sa adune mana de la zi la zi, a pus aceasta lege in chip general, randuind ca omul sa ingrijeasca de viata numai pentru ziua de azi si sa nu se asigure de mai-nainte. El a socotit ca asa se cuvine fiintii rationale sa faca: sa se multumeasca cu cele ce se nimeresc, caci ingrijitorul celorlalte este Hristos; sa nu aiba grija de cele dinainte, ca sa para ca nu crede in harul lui Dumnezeu, care nu ar revarsa totdeauna darurile Sale necontenite.

Caci precum in cel ce s-a taiat sau s-a ars nu poate intra alt gand afara de cel al suferintii care il stapaneste din pricina durerii, tot asa nici cel ce se gandeste la ceva cu patima nu poate sa se cugete la altceva, decat la patima care-i stapaneste mintea si care ii patrunde tot gandul cu licoarea ei. Fiindca placerea nu primeste alaturea de ea durere, nici bucuria intristare, si nici veselia suparare. De asemenea, cata vreme stapaneste durerea, ea nu primeste sa se apropie placerea, nici intristarea nu se insoteste cu bucuria, si nici supararea nu se amesteca cu veselia. Patimile protivnice nu se impletesc intreolalta si nu se impreuna niciodata, nici nu se invoiesc la o intovarasire prieteneasca, din pricina instrainarii si vrajmasiei lor neimpacate dela fire. Drept aceea, sa nu se tulbure curatenia virtutii cu gandurile lucrurilor lumesti, nici limpezimea contemplatiei sa nu se intunece cu grijile trupesti, ca chipul filosofiei adevarate, aratandu-si luminata sa frumusete, sa nu mai fie hulit de gurile indrasnete, nici sa se mai faca lucru de ras din pricina neiscusintii celor ce-l desemneaza; ci sa fie laudat, daca nu de oameni, de Puterile de sus si de insusi Stapanul Hristos, de la care au cerut si Sfintii lauda, cum zice marele David, care a calcat peste slava omeneasca cerand lauda de la Dumnezeu: "De la Tine e lauda mea", si iarasi; "intru Domnul se va lauda sufletul meu".

Categoria: Filocalia - vol. I

Cautare: