Noi spunem ca-L iubim pe Dumnezeu, dar oare asa este?

Noi vrem ceva de la El, dar nu pe El Însuși. Este aceasta o relație? Oare la fel ne purtăm și cu prietenii noștri? Căutăm la ceea ce putem obține dintr-o relație de prietenie sau la prietenul pe care-l iubim? Și gândim aceasta și în legătură cu Domnul?

Să ne gândim acum la rugăciunile noastre, ale tale și ale mele; gândește-te la căldura, adâncimea și intensitatea rugăciunii tale când este făcută pentru cineva pe care-l iubești sau pentru ceva care este important în viața ta. În asemenea momente, inima ta este deschisă și tot sufletul tău este strâns în rugăciune. Înseamnă aceasta că Dumnezeu contează pentru tine? Nicidecum. Nu înseamnă decât că obiectul rugăciunii tale contează pentru tine. Pentru că atunci când ți-ai isprăvit rugăciunea ta cea fierbinte, adâncă și intensă pentru persoana pe care o iubești sau în legătură cu situația care te preocupă și te rogi pentru următoarea persoană sau situația, care nu sunt la fel de importante – dacă se întâmplă ca dintr-o dată să te răcești în rugăciunea ta, ce s-a întâmplat? S-a răcit oare Dumnezeu? A dispărut El? Nu, desigur; ci înseamnă că toată intensitatea rugăciunii tale și tot ceea ce era înălțător în ea nu venea din simțirea prezenței lui Dumnezeu, din credința ta în El, din nevoia ta de El ori din conștiința existenței Lui. Rugăciunea ta nu era altceva decât rezultatul grijii tale pentru o persoană sau un lucru anume, nicidecum pentru Dumnezeu. Cum de mai suntem surprinși atunci de absența lui Dumnezeu? Noi suntem cei care ne facem pe noi înșine absenți, noi suntem cei care ne răcim din clipa în care nu ne mai pasă cu adevărat de Dumnezeu. De ce? Fiindcă El nu este destul de important pentru noi.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, ediția a doua, Traducere din limba engleză de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, pp. 45-46)

Categoria: Articole

Cautare: