Nu calatoriti singuri cu sinea voastra… va veti pierde

1. Cum se dobândește cunoașterea de sine?

a) Prin liniște, retragere și reculegere. Gălăgia, zgomotul,multa vorbire, alergăturile, stresul, toate acestea sunt vrăjmași ai cunoașterii de sine. Prin urmare, modul de viață contemporan nu favorizează această virtute. „Plec la pustie! Merg să mă regăsesc”, este maxima ascetică. Câtă lume nu se teme de această liniștire! Preferă zgomotul. „Toată nefericirea omului provine de la faptul că nu poate rămâne o singură zi într-o cameră, singur în compania sinelui său. Cât de multe ar avea să-și spună unul altuia”[1]. Însă noi, creștinii, iubim această retragere, deoarece acolo vom afla și vom auzi mai limpede glasul conștiinței noastre și Îl vom întâlni și pe Prietenul liniștirii, pe Marele Isihast Hristos. Prin urmare, „singurătatea este desfătarea sufletelor mari și frica celor mici”. Să-mi fac sihăstria mea chiar și în oraș! În camera mea, într-un colț al casei mele, la iconostas, într-un parc, într-o pădure, oriunde, unde mă voi depărta puțin, mă voi liniști și mă voi afla pe mine însumi și pe Dumnezeu.

b) Prin împreună-petrecerea cu alții și prin șlefuirea zilnic. Trăind împreună cu alții, adevărata noastră sine cu siguranță va ieși la suprafață. Aici este foarte potrivit să ne aducem aminte de o pagină din corespondența starețului Macarie de la Optina. Este un extras din scrisorile pe care le-a schimbat cu un negustor din St. Petersburg. „Econoama mea a plecat, iar prietenii mei m-au sfătuit să iau o fată din sat în locul ei. Sfinția Voastră, ce spuneți să fac? S-o iau sau nu?”. Da a fost răspunsul Starețului. După puțină vreme negustorul i-a scris din nou: „Părinte, dă-mi binecuvântare s-o alung. Este un adevărat demon. De atunci de când a venit în casa mea, cea mai multă vreme sunt ca un ieșit din minți din pricina mâniei și mi-am pierdut cu totul controlul asupra mea”. Atunci Starețul i-a răspuns: „Ia aminte să nu o alungi, căci ea este îngerul pe care ți l-a trimis Dumnezeu ca să te ajute să vezi câtă mânie ai ascunsă înlăuntrul tău, lucru pe care econoama de mai înainte niciodată nu a putut să te facă s-o descoperi”.

c) Prin ajutorul părintelui duhovnicesc și prin spovedanie. Spovedania este o pregătire pentru dobândirea cunoașterii de sine. Un mare analist al sufletului, Sfântul Maxim Mărturisitorul, spune: „Nu călătoriți singuri cu sinea voastră… Vă veți pierde”. La fel și Sfântul Vasilie cel Mare: „Omul fără sfat este corabie fără cârmaci, care este predată direcțiilor întâmplătoare ale vânturilor”. Mult ne va ajuta duhovnicul cu unele observații potrivite și, desigur, totdeauna din dragoste izvorâte.

d) Prin cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu și ale cărților duhovnicești. Cărțile sunt făcliile, proiectoarele care luminează lăuntrul nostru. Despre necesitatea cercetării Evangheliei, Starețul Ieronim spune: „O casă închisă peste tot este în întuneric. Dacă deschizi fereastra, vezi obiectele mari. Dacă o deschizi mai mult și intră lumină, distingi și lucrurile cele mai mici. Iar când intră soarele înăuntru, vezi și firele de praf care plutesc în aer. La fel se întâmplă și în suflet, care primește lumina Evangheliei. Vede și cele mai mici păcate”. Citind cu sete cărți duhovnicești, împrumutăm cunoașterea de sine a Sfinților.

e) Prin rugăciune și prin Sfintele Slujbe și mai ales cu cele ale Postului Mare. „Doamne, luminează-mi întunericul meu”, spunea Sfântul Grigorie Palama. La fel spunem și noi atât în rugăciunea personală, cât și în rugăciunea comună din Biserică.

f) Prin mâhniri, încercări și trecerea timpului. Dacă nu ne vom învăța pe noi înșine prin sfătuire, ne vom învăța prin pătimire. Durerile, crucile sunt manualele cunoașterii de sine. „Am avut mâhnirea ca dascăl și multe m-a învățat”, spune poporul nostru. De asemenea, atât greșelile, cât și nereușitele mele sunt un material prețios pentru cunoașterea de sine. Cât de mult a conștientizat Apostolul Petru slăbiciunea sa după întreita lepădare!

g) Prin Harul lui Hristos. „Adâncă este inima mai mult decât toate; acesta este omul și cine îl poate cunoaște? Eu sunt Domnul cel ce cerc inimile și ispitesc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui și după roada faptelor lui”[2]. Numai El ne poate povățui la cunoașterea de sine. Este darul Său. Descoperirea sinelui nostru se va face de către Hristos, însă încet, cât putem suporta. Și aceasta pentru că, poate, nu suntem pregătiți să vedem în întregime toată starea noastră sufletească jalnică. „Dacă ai ști păcatele tale, ți-ar sări inima din loc”, spune filozoful Pascal. „Dacă aș ști halul sufletului meu, aș lua-o la fugă”, spune un alt scriitor. Așadar, ca să nu deznădăjduim și să părăsim nevoința, Domnul luminează câte puțin sufletul nostru. Când Hristos luminează, atunci le învățăm pe toate. Cunoașterea de sine fără Hristos și Duhul Sfânt ajunge de la „cunoaște-te pe tine însuți” până la punctul despre a spus Socrate: „Una știu, că nu știu nimic”. Cunoașterea de sine cu Hristos și cu Duhul Sfânt ajunge până în punctul despre care a spus evanghelistul Ioan: „Iar voi ungere aveți de la Cel Sfânt și știți toate”[3]. Fără lumina lui Hristos nu există nici cunoașterea celor exterioare, nici cunoașterea de sine. Cu lumina lui Hristos există cunoașterea și înțelepciunea deplină, așa cum aveau Sfinții. De la „nimic” la „toate”. Prin mijlocirea Mângâietorului dobândesc și cunoașterea de sine și cunoașterea exterioară și cunoașterea lui Dumnezeu.

2. De la cunoașterea de sine la cunoașterea exterioară, adică la a cunoaște bine pe ceilalți.

Cunoașterea de sine este o mare taină pentru reușita legăturilor dintre oameni. Așa cum menționează Rattner, spunând că „de la un alt om poate înțelege cineva numai atâtea câte cunoaște despre sine…”. Este valabil și ceea ce spune Jung despre fenomenul proiectării în general. Potrivit psihiatrului elvețian „îi înțelegem pe ceilalți în măsura în care căutăm să ne înțelegem pe noi înșine. Ceea ce nu putem înțelege la noi, nu putem înțelege nici la ceilalți. Astfel imaginea celuilalt este în mare parte subiectivă”.

Legăturile noastre se strică deoarece, mai întâi, o legătură ca să se înfăptuiască, este nevoie de o lucrare fină, trebuie să intru în inima celuilalt, să aflu bine toate cutele lui, ale soțului, ale copiilor etc. Dar cum să izbutesc aceasta de vreme ce niciodată nu am făcut lucrare fină în sinea mea, niciodată nu am intrat adânc în inima mea și cutele mele îmi sunt necunoscute? Cum să-l înțeleg pe celălalt de vreme ce nu mă înțeleg pe mine? Cel care are cunoaștere de sine se face cel mai bun sfătuitor al celorlalți, cel mai înțelept. În al doilea rând, vreau mai mult să mă cunosc pe mine ca să mă schimb, nu numai pentru Hristos, pe Care Îl iubesc, ci și pentru ceilalți pe care-i iubesc. Vreau să le ofer o sine mai bună. De multe ori s-au stricat legăturile noastre. Am greșit și eu undeva. Dar unde? Vreau să aflu unde am greșit și greșesc, vreau să aflu viciile mele care au pricinuit certurile, ca să le îndrept și să nu-i mai amărăsc pe cei pe care-i iubesc, ci să fim în pace. Vedeți? Iarăși dragostea, dragostea frățească, este stimulentul cunoașterii de sine. „Toate ale voastre cu dragoste să se facă”[4].

3. Cunoașterea de sine, munca și rentabilitatea.

Cunoașterea de sine mă ajută și la treburile mele, ca să fiu mai eficient, mai sigur de izbândă, de vreme ce-mi cunosc bine limitele și posibilitățile mele. Nici nu mă subapreciez, nici nu mă supraapreciez.

În al Doilea Război Mondial, comandantul unui regiment avea nevoie de 20 de voluntari pentru o misiune grea. La apel le-a pus următoarea întrebare: „Cine dintre voi nu a făcut nici o greșeală în viața sa?” Cei mai mulți soldați au ieșit în față și cu mândrie au declarat că sunt fără greșeală. Unii au rămas în spate, la locurile lor, în tăcere. Atunci ofițerul i-a examinat pe cei din urmă și dintre aceștia a ales pe cei care-i trebuiau, pentru că aceștia au avut cunoștința nedesăvârșirilor și slăbiciunilor lor.

4. Cunoașterea de sine: Cea mai frumoasă săpare.

„Sapă înlăuntrul tău! Înlăuntrul tău este izvorul binelui, care va izvorî neîncetat, dacă vei și săpa neîncetat”[5]. „Ară adânc, ca să ai grâu mult. Mină veche neexplorată cu zăcăminte necunoscute este sufletul tău. Sapă adânc ca să afli aurul tău”. Am și aur înlăuntrul meu. Așadar cunoașterea de sine nu înseamnă numai cele negative, ci și cele pozitive. Să le aflu și pe cele bune, harismele pe care mi le-a dat Dumnezeu. Să le aflu, să le cultiv și să le dăruiesc în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. Oamenii de obicei iau hârlețul și încep să sape, dar nu înlăuntrul lor, ci „groapa” celorlalți, ca să-i „îngroape„ pe toți deodată. Noi însă săpăm pentru noi, dar nu ca să „îngropăm”, ci să „dezgropăm” frumusețea cea întâi-zidită, chipul lui Dumnezeu, pe care-l ascundem înlăuntrul nostru, astupat bine de patimi.

5. Cunoașterea de sine: cea mai mare izbândă.

Aceasta este începutul și sfârșitul virtuților. Și ea nu este o lucrare facultativă, ci este lucrarea noastră de bază. Sfântul Nichita Stithatul spune: „A se cunoaște cineva pe sine înseamnă sfârșitul lucrării virtuților”. Și ea este mai importantă decât harismele, minunile și vedeniile. „Iubește nelucrarea liniștirii, spune Sfântul Isaac Sirul, mai mult decât săturarea celor flămânzi…, deoarece este mai bine pentru tine să dezlegi legătura păcatelor, decât să slobozești robi din robie; este mai bine pentru tine să-ți împaci sufletul tău, decât să-i împaci, prin învățătura ta, pe cei care se află în discordie… Mai de folos îți este să-ți înviezi sufletul tău omorât de patimi…, decât să înviezi morți”… „Cel care și-a simțit păcatele sale este mai presus decât cel care înviază morți cu rugăciunea sa. Cel care suspină un ceas pentru sufletul său, este mai presus decât cel care folosește toată lumea prin arătarea sa. Cel care s-a învrednicit să se vadă pe sine, unul ca acesta este mai presus decât cel care s-a învrednicit să vadă Îngeri”.

Fără întoarcerea în lăuntru, întoarcerea în afară ajunge un activism fără profunzime, care se face fie pentru paradă, fie pentru a umple un gol lăuntric.

Unui teolog care susținea că noi, creștinii, trebuie să fim oameni de acțiune, Starețul Ioil de la Kalamata îi spunea: „O, sărmanule! Nu lași acțiunile și alergăturile, ca să cauți puțin și de alcătuirea ta? Numai acțiune și alergătură suntem și ne lăsăm sufletele să devină ogoare neroditoare. Curăță cu o profundă grijă sufletul tău de patimi și atunci orice vei oferi aproapelui tău, va fi din revărsarea sufletului tău, iar nu din sărăcia lui”.

Părintele Epifanie Teodoropulos a fost întrebat odată de cineva:

- Gheronda, ați văzut vreodată vreo vedenie?

- Nu, fiule. Nici nu am văzut și nici nu vreau să văd. Singurul lucru pe care vreau să-l văd sunt păcatele mele.

Să încheie predica marele poet al Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, cu o poezie de-a sa: „Suflete al meu, ai de lucru, și încă mult, dacă vrei. Cercetează-te pe tine cine ești și încotro ești îndreptat; de unde ai venit și unde trebuie să te înfățișezi; dacă viața este aceasta pe care o trăiești sau este alta mai bună… Suflete al meu, ai de lucru. Să nu obosești în silința ta”.

Fie ca Bunul Dumnezeu să ne ajute ca și anul acesta să facem, în Postul Mare, o adâncă „săpare” în lăuntrul nostru! Amin.

Sursa: marturieathonita.ro/cunoasterea-de-sine-ii

Categoria: Articole

Cautare: