Nu faceti din casatorie un ecran de proiectie a propriilor prejudecati

Când ne căsătorim, nu luăm pur şi simplu o persoană de alt gen cu caracterul ei, ci proiectăm asupra acesteia diferite imagini, care nu provin din sufletul ei, ci din sufletul nostru. Când un tânăr se căsătoreşte cu o tânără, de cele mai multe ori crede că este atras de aceasta şi de graţiile ei, deşi este posibil să se proiecteze asupra tinerei, ca pe un „ecran”, însuşirile feminine latente care existau înlăuntrul tânărului, iar băiatul să nu fi înţeles deloc cine este tânăra, care în această situaţie joacă rolul „ecranului”. Bărbatul are tendinţa să proiecteze asupra femeii ceva din însuşirile mamei sale. Când descoperă că femeia este diferită de mama sa, cu alte cuvinte, este ceea ce este, tânărul poate să cadă în deznădejde.

Când un tânăr consideră că se potriveşte cu o fată, proiectează asupra acesteia, ca pe un „ecran”, tot ce ştie despre mama lui, stări care devin trăiri lăuntrice. În imaginea lui, aproximativ aşa „trebuie să fie o femeie”. Chiar şi în cea mai reuşită familie, bărbatul şi femeia sunt unul pentru celălalt şi puţin tată, şi puţin mamă. Bărbatul este şi puţin tată, la fel şi femeia este şi puţin mamă. Adică, în căsătorie cei doi nu îşi percep tovarăşul de viaţă ca pe simplu tovarăş, ci bărbatul îşi simte soţia ca pe o mamă şi aşteaptă uneori lucruri pe care le-ar fi aşteptat de la mama sa: iubire, ocrotire, dragoste specială. În aceeaşi măsură, femeia îl poate percepe pe bărbatul ei ca pe un tată.

(Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Adolescenţă, feciorie, căsătorie, Editura Bizantină, Bucureşti, 2019, p. 132)

Categoria: Familie

Cautare: