Nu sunt doua principii

CAPITOLUL XX

Nu sunt doua principii

Vom cunoaste din cele ce urmeaza ca nu sunt doua principii, unul bun si altul rau. Binele si raul sunt contrarii unul altuia, se distrug unul pe altul si nu exista unul in altul si nici unul cu altul. Prin urmare fiecare din ele va fi in o parte a universului, in primul loc, fiecare va fi circumscris nu numai de univers, dar chiar si de o parte a universului.

In afara de aceasta: cine este acela care imparte fiecaruia locul? Caci nu vor spune ca binele si raul s-au inteles si s-au invoit unul cu altul, deoarece raul, care aduce pace si care traieste in buna invoiala cu binele, nu este rau, si nici binele nu este bine cand traieste in prietenie cu raul. Dar daca altcineva a hotarat locul propriu fiecaruia, atunci acela va fi mai degraba Dumnezeu.

Este necesar, insa, una din doua: sau sa se apropie si sa se distruga reciproc, sau sa existe ceva mediu, in care nu va fi nici binele, nici raul, ca un fel de bariera, care sa desparta binele de rau. Si atunci nu vor fi doua principii, ci trei.

Este necesar de asemenea una din doua din acestea: sau sa fie in pace, lucru pe care raul nu-l poate, caci a fi in pace nu este rau; sau sa se lupte, lucru pe care nu-l poate binele, caci acela care se lupta nu este in chip desavarsit bine. Sau sa lupte raul, iar binele sa nu se opuna si sa fie distrus de rau, sau sa fie totdeauna chinuit si sa sufere raul; dar acesta nu este caracterul binelui. Prin urmare nu exista decat un singur principiu, liber de orice rau.

Dar daca asa sta lucrul, spun ereticii, de unde provine raul? Caci este cu neputinta ca raul sa se nasca din bine. La acestea spunem ca raul nu este nimic altceva decat lipsa binelui si o abatere de la starea conforma firii la una contrara firii. Raul nu are existenta prin fire. Toate cate a facut Dumnezeu, asa cum s-au facut, sunt foarte bune (Facerea I, 31.). Daca raman asa cum au fost zidite sunt foarte bune. Dar daca se indeparteaza, in chip voluntar, de la starea conforma naturii si daca vin la o stare contra naturii, ajung in rau. Potrivit firii lor toate sunt roabe si supuse creatorului. Dar cand una din fapturi s-a revoltat si n-a ascultat de facator, a format in ea insasi raul. Rautatea nu este o fiinta, nici o insusire a fiintei, ci un accident, adica abaterea de bunavoie de la starea conforma firii la una contrara firii, care este pacatul. De unde provine, asadar, pacatul? El este nascocirea vointei libere a diavolului. Dar este diavolul rau? Asa cum a fost creat nu este rau, ci bun, caci a fost creat de creator inger luminos si prea stralucitor si liber, pentru ca este rational. De bunavoie, insa, s-a departat de virtutea fireasca si a ajuns in intunericul rautatii, departandu-se de Dumnezeu, singurul bun, facator de viata si facator de lumina. Caci prin Dumnezeu tot binele se imbunatateste. Si intrucat se indeparteaza de El prin vointa - caci nu se indeparteaza prin loc - a ajuns in rau.

Categoria: Dogmatica - Sf. Ioan Damaschin

Cautare: