Numai in Lumina vedem praful asezat pe suflet

Legătura dintre pocăinţă şi venirea „Luminii celei mari” este foarte importantă. Căci este imposibil să-ţi vezi păcatele înainte de a vedea lumina lui Hristos. Aşa cum arată Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), atâta timp cât o cameră se află în întuneric, nu-i vedem murdăria; dar dacă o luminăm puternic, vom vedea fiecare firişor de praf. La fel este şi pentru cămara sufletului nostru. Ordinea nu este: întâi să te pocăieşti şi apoi să vezi lumina lui Hristos, căci numai când intră lumina Lui în viaţa noastră începem cu adevărat să ne înţelegem păcatul.

„Pocăinţa, spune Sfântul Ioan de Kronstadt (1829-1908), înseamnă să ştii că există o minciună în inima ta”; dar nu poţi sesiza prezenţa minciunii fără să ai deja un simţ al adevărului.

Reluând cuvintele lui E. I. Watkin, „Păcatul este umbra aruncată de lumina lui Dumnezeu atunci când este primită de o voinţă ataşată de orice se opune luminării sufletului. Aşadar, cunoaşterea lui Dumnezeu face să se nască în noi simţământul [conștientizarea, recunoașterea] păcatului, şi nu invers”.

Cum spunea Avva Matoi: „Cu cât se apropie omul de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai păcătos”. Părinţii pustiei găseau că nimeni nu ilustrează mai bine această lege duhovnicească decât profetul Isaia (6, 1-5), care începe prin a-L vedea pe Domnul pe tronul Său şi a-i auzi pe Serafimi cântându-I: „Sfânt, Sfânt, Sfânt”, şi abia apoi, după această viziune, exclamă: „Vai mie! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate!”.

(Episcop Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 50)

Categoria: Articole

Cautare: