O stare de prezenta in Dumnezeu este mai placuta decat nevointa…

Noi, ortodocşii, nu apăsăm pe pedala cunoaşterii atât de mult cât neapărat pe trăire, pe această formare interioară a noastră de smerenie, pentru ca să fim scrişi şi noi Sus, în Cartea cea Mare. Şi omul care s-a smerit a biruit cu adevărat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie raţională, ci o smerenie smerită, trăită.

Mă întreba cineva: “Părinte, cum să scăpăm de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fără diavol?”, i-am răspuns eu. Pentru că e lăsat de Dumnezeu să ne mai ispitească. Putea să-L omoare pe Mântuitorul. N-a venit să glumească, să facă teatru şi demonstraţii. De ce, dacă i-a luat coarnele, şi forţele, şi pretenţiile, l-a mai lăsat – cum zic Sfinţii Părinţi – numai cu vârful cozii? L-a lăsat pentru că e necesar să ne şlefuim cu orice chip în atacurile lui, să ne definim pe noi, să cunoaştem mai bine marile adevăruri. El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greşeală a oamenilor, că se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iată, suntem mlădiţe în tulpină. De unde vine toată seva, toată puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nici o viţă. El nu e mlădiţă. Totul e de la Dumnezeu: “Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat în trăirea creştinilor. Dacă creştinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trăi o stare de prezenţă care-i mai plăcută decât nevoinţa.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 47-48)

Categoria: Articole

Cautare: