Obisnuinta practicarii virtutilor

Pentru a-ţi desăvârşi sufletul trebuie să stărui în obişnuinţa practicării virtuţilor (este acel habitus dobândit printr-o lungă serie de bune întreprinderi morale repetate cu ajutorul căruia cineva poate deveni virtuos; nu se poate improviza, ci se câştigă după mulţi ani de încordate exerciţii şi practici ale virtuţii). Săvârşeşte anumite lucrări interioare încât să te poţi opune oricând neputinţelor războinice, după cuvintele Psalmistului: „depărtează-te de rău şi fă binele” (Ps. 33, 14).

De exemplu: de doreşti a dobândi răbdare desăvârşită, nu-i de-ajuns numai a te resemna, a te cerceta şi a te forma, ci trebuie să iubeşti ocara primită de la cel ce te-a dezonorat ori te-a insultat şi să doreşti a fi şi în viitor ofensat pentru aceleaşi motive, fiind pregătit din vreme a suporta necinstiri şi insulte, fiindcă prin acestea ne desăvârşim.

Altfel, oricât de multe şi mari ar fi celelalte fapte, nu-s suficiente pentru a ne scoate din vicii. De aceea e necesar, când viciile au pătruns şi s-au înrădăcinat în sufletul nostru, să fie scoase şi-n locul lor să fie plantate şi crescute virtuţile contrarii (Acest adevăr e minunat. De aceea, ca un argument, avva Isaac zice: „E mai uşor a cuceri şi a stăpâni viciile cu aducerea aminte de virtuţi constrângându-le şi supunându-le lor, decât a le rezista”). Deci, dacă nu ne deprindem cu multe şi dese acte de iubirea ocării şi nu ne bucurăm de ea, pe care-i plantată şi creşte virtutea răbdării, niciodată nu vom fi eliberaţi de viciul nesupunerii care-i aşezat pe ura de ocară. Prin urmare, rădăcina viciului rămâne. Uneori creşte şi se simulează a fi virtute. Alteori se confundă. Iar când vine vreo împrejurare, se arată şi ne întoarce la căderile şi ticăloşiile de mai înainte. Ne aruncă iar în prăpastia viciului.

E sigur, deci, că fără acţiunile contrare de care vorbirăm, nu este posibil a obţine adevărata deprindere a virtuţilor.

Mai află că aceste fapte trebuie să fie aşa de dese şi aşa de multe, încât să poată nimici deprinderea viciului, care după cum s-a împlinit, s-a înrădăcinat şi a pus stăpânire pe inima noastră prin multe fapte rele şi trebuie să-l smulgem, să-l distrugem prin multe fapte bune şi atunci să plantăm în inima noastră obişnuinţa virtuţilor. Aş zice chiar că faptele bune cer a fi mult mai numeroase decât cele rele, pentru a dobândi virtutea fiindcă acţiunile bune nu sunt ca acţiunile rele ajutate de natură, care-i coruptă de păcat.

Şi îţi mai spun ceva. Dacă, de exemplu, vrei să-ţi agoniseşti răbdare, nu trebuie numai să iubeşti din inimă pe cel ce te-a dezonorat ori ofensat într-un fel ori altul, ci trebuie să-i şi spui cuvinte de dragoste şi de smerenie.

Ba, de poţi, pune-le şi-n practică, înfăptuieşte-le, smereşte-te şi pocăieşte-te înaintea lui. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 14 în Sfântul Matei 5, spune că Domnul, în locul citat din Sfânta Evanghelie, ne învaţă mărirea la care se ridică un creştin prin Sfintele Lui porunci, adică:

- Creştinul trebuie să nu facă rău cuiva.

- Să nu răspundă cu răzbunare.

- Să nu întoarcă răul primit, ci să-l rabde şi să fie liniştit.

- Se cuvine nu numai a fi în pace, ci şi a se oferi a suferi de bună voie cele rele.

- Să se dea suferinţei mai mult decât s-aşteaptă şi doreşte cel ce-i face rău.

- Să nu urască pe cel ce-i face rău.

- Ba chiar să-l iubească din toată inima sa.

- Să-i facă bine.

- Să binecuvânteze pe Dumnezeu pentru această consideraţie şi atenţie că l-a pus la încercare.

Simeon Noul Teolog, în opera lui despre netulburarea de suferinţe, adaugă la aceasta că nu-i de ajuns numai să ne rugăm pentru cei ce ne fac rău, ci a-i şi întipări în memoria şi-n imaginaţia noastră. Să-i sărutăm cu lacrimi de bucurie şi dragoste ca pe nişte prieteni: să le păstrăm inima noastră neschimbată chiar în clipa când ne fac rău. Un om trebuie să ierte complet orice rău întâlnit în viaţa lui.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 40-42)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: