Odata cu ispita este si scaparea

Gândiţi-vă ce frumos ar fi ca un creştin să mărturisească în vremea noastră înaintea necredincioşilor Dumnezeirea lui Hristos şi a Persoanelor treimice, să devină mărturisitor şi, la un moment dat, îngerii să înceapă cântările cereşti de biruinţă şi de laudă!

Toţi ne zic: „Dar cum vom mărturisi? Noi nu putem să rezistăm la o durere de dinţi, şi cel dintâi eu". Ne paralizează un ac şi orice altceva, iar imediat când începe să ne doară, strigăm că vrem anestezic sau altceva. Când ne ustură puţin, alergăm la doctor, la medicamente. Acolo însă nu vor fi aceste posibilităţi, chinurile vor fi pe viu. Înfricoşătoare lucruri! Şi ce se va întâmpla atunci? Râvna există, duhul este zelos, trupul însă se împotriveşte, reacţionează şi nu vrea să sufere durerea şi mâhnirea.

Voi aduce ca exemplu un copil martir care a mărturisit în vechime şi veţi vedea cum mărturiseşte omul şi cum „odată cu ispita este şi scăparea" (I Corinteni 10, 13). Dumnezeu cheamă un om la martiriu şi, în timp ce mai înainte era cu desăvârşire fricos şi neiubitor de suferinţă, după aceea devine o fiară. Cum? Ascultaţi în continuare.

Un conducător trebuia să meargă la război şi, aşa cum se obişnuia, a mers la oracol ca să afle de la demon dacă va birui sau nu în luptă. Demonul a răspuns prin oracol: „Îţi voi răspunde dacă scoţi din cetatea ta moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei fii!" Imediat a poruncit creştinilor să ia moaştele sfinţilor şi să le scoată din cetate, pentru ca diavolul să-i poată răspunde cu da sau nu despre soarta luptei.

Creştinii, cu mic, cu mare, luând sfintele moaşte, le-au scos din cetate cu psalmi şi cu cântări şi ziceau: „Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. [...] Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud. [...] Asemenea lor să fie şi cei care fac acestea!" (Psalmul 113, 12). Conducătorul, când a auzit toate acestea, a zis: „Aceştia ne aduc injurii prin ceea ce zic!" şi a trimis soldaţii să-i prindă pe câţiva. Printre aceşti prinşi era şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor, pe care l-au suit pe un stâlp, i-au scos hainele şi cu gheare de fier i-au sfâşiat trupul, făcându-i brazde adânci în timp ce sângele curgea şuvoi. În starea în care era, i-au turnat pe răni oţet şi sare, făcându-l carne vie. De dimineaţă până seară, soldaţii s-au schimbat şi l-au lăsat aproape mort. După ce au văzut că va muri, că nu mai avea viaţă, l-au dezlegat şi l-au dat rudelor. Acestea au luat copilul acasă şi au început să-i oblojească rănile. Copilul a deschis ochii şi părinţii lui au început să-l întrebe:

- Fiule Teodor, cum ai rezistat? Cum de nu te-ai tânguit şi n-ai strigat?

- Când m-au agăţat pe stâlp şi soldaţii au început să mă sfâşie cu acele gheare de foc înfricoşătoare, a început să mă doară îngrozitor, şi suferinţa mergea până la inimă, şi am zis: Nefericitule Teodor, rabdă această suferinţă, ca să scapi de chinul cel veşnic al iadului! Întărindu-mi cugetarea cu această frică de iad, am zis: Voi răbda până la capăt! Şi, când am luat această hotărâre, am văzut că vin la mine trei tineri foarte frumoşi la înfăţişare. Unul ţinea în mâini un vas cu mir ceresc, iar altul ştergare, şi se apropiau de mine. Cel de-al treilea a luat un ştergar, l-a înmuiat în aromate şi mi l-a întins pe fată. Prin această mireasmă a sfântului mir, n-am mai simţit nici suferinţa, nici durerea, nici altceva. Am trăit o fericire şi o stare angelică, încât ar fi fost mai bine să nu mă coboare nicio dată de acolo, de pe lemn, pentru că atunci când m-au coborât, îngerii au plecat imediat. Şi ani de zile să mă fi chinuit aşa, aş fi fost fericit.

De aici vedem că, în timpul martiriului, Dumnezeu intervine mai presus de fire. El este Cel care porneşte şi încheie martiriul. Dacă focul dumnezeiesc n-ar fi atins inima, sufletul celui care mărturisea, ar fi fost omeneşte imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos, să sufere cu bărbăţie şi biruitor martiriul. De aceea, când gândul ne spune: „Dar cum vei mărturisi, cum vei suferi? Ia seama că nu poţi să suporţi nici durerea cea mai mică!", să credem că, atunci când Dumnezeu consideră că trebuie să mărturisim, va veni însuşi Hristos, va trimite pe Duhul Sfânt şi focul ceresc, care ne va pârjoli şi ne va da puterea martiriului. (Părintele Efrem Iosif)

(Ieromonah Benedict Stancu, Părinții Bisericii despre sfâșitul lumii: antologie, Editura Sophia, București, 2009, pp. 92-95)

Categoria: Articole

Cautare: