Omul bun este intreg, este plin…

Bunătatea este rodul duhului; izvoarele ei sunt în adâncimile fiinţei noastre spirituale. De aici porneşte sensul ei, de aici îşi capătă tăria ca stare interioară omenească. Omul bun este acela care se situează în centrul vieţii şi al lucrurilor, acela care cunoaşte adevărul aşa cum este, adică cunoaşte pe Dumnezeu. Aşezat şi îndrumat fieresc, omul simte în el izvoare de bogăţie şi frumuseţe neţărmurită. Orizontul său de viaţă are linia depărtărilor în cercul de lumină şi rod al cerului.

Cum se înfăţişează bunătatea? Cum o simţim aceia dintre noi care trăim sau o bănuim în semenul nostru? Bunătatea este o stare morală complexă, alcătuită din împletirea a mai multor sentimente. În felul ei de a se arăta, bunătatea apare în primul rând ca o bogăţie, ca o plinătate. Omul bun este întreg, este plin. Bunătatea vine ca un val care inundă fiinţa noastră, ca un prisos de omenie. Ce face ca omul să aibă prin ea un cuprins atât de mare?

La temelia bunătăţii stă dragostea; ea are un izvor de dragoste. Centrul de radiere, sâmburele de creştere este dragostea. Nu poate fi cineva bun fără dragoste, pentru că ea este izvorul tuturor creaţiilor şi puterea întregii existenţe.

Plinătatea pe care o găsim în bunătate vine în primul rând din dragoste. Dragostea ne dă putinţa să trăim dincolo de noi, să trăim în altul sau altceva, să cuprindem totul. Dragostea ne dă putinţa să pătrundem adâncimi şi taine care altcum ne-ar rămâne pe veci închise. Răul este alungat, este topit prin forţa sa pozitivă. Bunătatea vine cu dragostea şi trăirea în duh. Bunătatea creată din focul dragostei îmbracă tot ce atinge cu o lumină odihnitoare.

Cu toate acestea, bunătatea nu se confundă cu dragostea. În această stare sunt cuprinse şi alte elemente. Bunătatea încheagă într-un mănunchi dragostea, blândeţea, mila şi mângâierea; toate sunt topite aici şi alcătuiesc o stare morală unitară.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 101-102)

Categoria: Articole

Cautare: