Omul este „regele creatiei”

Omul este „regele creaţiei” pentru că este făcut cu sfatul Preasfintei Treimi, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi pentru că are suflet viu şi poartă în el, prin Botez, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Omul este singura fiinţă care primeşte darul de a spori în virtute, în sfinţenie şi în putere, ajungând până la îndumnezeire. Însă prin păcat, omul a căzut din starea cea dintâi în starea cea de rob, de om păcătos. De aici se poate iarăşi sui la cinstea cea dintâi, de fiu al lui Dumnezeu, însă cu multe şi mari jertfe şi osteneli.

Iată ce zice despre aceasta Sfântul Grigorie de Nissa: Precum Dumnezeu l-a făcut pe om alt dumnezeu, un dumnezeu al pământului, tot aşa, prin păcat, Dumnezeu S-a supărat aşa de mult pe om, încât întreaga zidire s-a răzvrătit asupra omului. Trupul este neputincios şi plin de suferinţe, focul îl arde, frigul îl omoară, şarpele îl muşcă, lupul îl ucide, marea îl îneacă, pământul îl înghite, foamea îl chinuie şi diavolul îl ispiteşte până la moarte...”.

Totuşi, Dumnezeu nu l-a părăsit pe om. I-a dat mijloace de îndreptare, de pocăinţă şi de mântuire. Mai întâi i-a lăsat harul mântuirii, deşi înăbuşit de păcate. Apoi i-a dat legea conştiinţei, ca să-l înveţe şi să-l mustre pentru cele rele. I-a lăsat în inimă dorul raiul pierdut, adică nostalgia paradisului, care îi dă omului râvnă pentru rugăciune, lacrimi de pocăinţă, simţire duhovnicească spre cele bune.

În Hronograf se spune că după izgonirea lui Adam din rai, patruzeci de zile a plâns strămoşul Adam la porţile raiului, cerând iertare; însă heruvimii care străjuiau porţile raiului nu i-au mai deschis, căci nu mai putea să intre în nemurire omul muritor fără pocăinţă şi jertfă de răscumpărare a lui Hristos. Atunci, întorcându-se Adam înapoi pe pământ, a început a-l ara, a-l semăna şi a lucra în sudoarea frunţii sale, ca să-şi dobândească pâinea cea de toate zilele.

Deşi era departe de Dumnezeu, de aici de pe pământ omul Îl putea vedea pe Dumnezeu, cum spune Sfântul Isaac Sirul, însă în chip tainic, prin cei doi ochi ai sufletului. Cu un ochi Îl vedea pe Dumnezeu din zidiri, adică prin contemplarea duhovnicească a creaţiei, a tuturor celor făcute aşa de minunat de mâinile lui Dumnezeu. Cu al doilea ochi Îl vedea pe Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Lui şi prin simţirea duhovnicească a inimii. Sfântul Vasile cel Mare spune în această privinţă că, cu cât sporeşte omul în cugetarea sau contemplarea naturală a zidirilor, în aceeaşi măsură sporeşte în credinţă şi în dragostea de Dumnezeu.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 4, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 14-16)

Categoria: Articole

Cautare: