Omul in care se odihneste Dumnezeu si care se odihneste in Dumnezeu…

Pentru a deveni locul “odihnei” lui Dumnezeu, sau pentru a-L avea pe Dumnezeu ca loc de “odihnă”, mintea omenească trebuie să fie capabilă să primească în sine o conştiinţă infinit profundă şi luminoasă. Dumnezeu trebuie să afle în aceasta posibilitatea de a răsfrânge lumina Sa la infinit, posibilitatea unei adânciri nesfârşite. Omul trebuie să fie capabil de o experienţă conştientă mereu nouă, mereu mai adâncă a lui Dumnezeu; iar Dumnezeu, la rândul Lui, se bucură de această continuă noutate a bucuriei omului în care El se odihneşte.

Omul nu trebuie să rămână neschimbat în experienţa lui Dumnezeu: în acest caz Dumnezeu Însuşi nu ar putea avea bucuria unei odihne continue în om. Omul, în care se odihneşte Dumnezeu şi care se odihneşte în Dumnezeu, trebuie să reflecte infinitul luminii conştiente a lui Dumnezeu; infinitul lui Dumnezeu trebuie să devină propriu omului prin har. Aceasta este îndumnezeirea omului în Dumnezeu şi înomenirea lui Dumnezeu în om. Este unirea între Dumnezeu şi om în Duhul Sfânt, Duhul luminii: Duhul care străluceşte din Dumnezeu devine Duhul din om prin har.

Prin afirmarea acestei întrepătrunderi a omului şi a lui Dumnezeu fără amestecare, creştinismul a revelat taina adâncă şi indefinibilă a persoanei umane şi a conştiinţei sale.

(Pr. Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 63)

Categoria: Articole

Cautare: