Orgoliul este a doua mea umbra

Scrieţi că v-aţi împăcat cu gândul că va trebui să purtaţi război cu propriile patimi până la sfârşitul vieţii. Da, este nevoie neapărată: chiar şi Sfinţii Părinţi, atâta timp cât nu ajunseseră la nepătimire şi la pacea desăvârşită, aveau cu toţii războiul lor; prin acest război ne cunoaştem neputinţa şi aşezarea sufletească rea, şi ajungem, de nevoie, să ne smerim. Dumneavoastră însă vreţi nu numai să fiți bună şi să nu aveţi nimic rău, ci să vă şi vedeţi cu desăvârşire bună. A vrea să fii bun este o dorinţă de lăudat, însă contemplarea propriilor calităţi este deja hrană pentru orgoliu.

Chiar dacă am împlini toate poruncile lui Dumnezeu, toți trebuie să ne socotim slugi netrebnice – iar noi, cu toate că avem multe neajunsuri, nu gândim astfel despre noi înşine, şi de aceea ne tulburăm în loc să ne smerim. Dumnezeu nu ne dă putere să-I împlinim poruncile tocmai ca să nu ne înălţăm, ci să ne smerim şi să dobândim chezăşia smereniei: când aceasta va fi în noi, atunci şi virtuţile vor fi în noi statornice, şi smerenia nu ne va lăsa să ne îngâmfăm.

Şi atunci, de ce vi se pare îngrozitor să vă gândiţi că atunci când vă comparaţi cu oamenii cei mai buni vedeţi în dumneavoastră o mulţime de lucruri rele? Dacă ne vedem păcatele (lucru pentru care Îl şi rugăm pe Domnul: „dă-mi să-mi văd greşalele mele”), suntem nevoiţi să ne smerim, pe când văzându-ne virtuţile ne îngâmfăm. Lauda omenească nu vatămă atunci când nu ne îndulcim de ea, iar dacă o primim cu plăcere, atunci, după cuvântul Sfântului Isaac, „lucrătorul nu are plată”.

(Sfântul Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Editura Sophia, București, 2011, p. 13)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: