Pacatul este singurul rau care poate fi nimicit plangandu-l…

Cuvântul “pocăinţă” este de origine slavă şi are înţeles de remuşcare, regret, durere pentru fapta făcută; iar în limba latină – “penitenţă” accentuează aspectul juridic, de pedeapsă, vinovăţie. În limba greacă “metanoia” – care înseamnă o transformare, o schimbare profundă a convingerilor din trecut, o nouă viaţă, o renaştere din nou, cum o numeşte Sfântul Apostol Pavel. Deci, această gamă largă de simţăminte reprezintă pocăinţa.

Durerea sufletului exprimată prin lacrimi simbolizează sângele care curge din rănile sufletului, răni produse de loviturile păcatului. De multe ori lacrimile nu ne sunt folositoare, ele nu ajută la nimic. Ţi-a murit copilul, soţul, ai păgubit, poţi vărsa un ocean de lacrimi, cel mort nu mai învie, nu se întoarce pe pământ.

Păcatul este singurul rău care poate fi nimicit plângându-l, aici lacrimile sunt necesare ca apa pentru botez. Nu s-a întâmplat, nici nu se va întâmpla ca Dumnezeu să ierte vreun păcat fără o adevărată pocăinţă.

Regele David a săvârşit îndoitul păcat, al uciderii şi al desfrânării. Readus la pocăinţă prin proorocul Natan, vinovatul a scos strigăte de pocăinţă. Fructul acestei căinţe este Psalmul 50 în mod deosebit, dar şi în alţi psalmi regăsim: “Lacrimile mele sunt hrana ziua şi noaptea” (Psalmul 41, 3); “În loc de pâine, cenuşă am mâncat, şi băutura mea cu lacrimi am amestecat-o” (Psalmul 101, 10).

(Arhim. Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, 1996, pp. 57-58)

Categoria: Articole

Cautare: