Palosul deznadejdii

A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea, care este mai grea decât toate, căci duce pe om la moarte vremelnică şi veşnică. Când diavolul va robi pe om cu păcatul până la treapta deprinderii, atunci îi zice: „Vezi că te-ai deprins cu acest păcat de care nu mai poţi scăpa, căci te robeşte vrând, nevrând. Nu te mai gândi la pocăinţă şi întoarcere spre Dumnezeu, deoarece de acum nu mai poţi să laşi păcatul acesta cu care te-ai deprins din copilărie (sau din tinereţe sau de atâţia ani)”. Deci, îl sfătuieşte să păcătuiască mereu, zicându-i: „Cele de dincolo le-ai pierdut; de acum înainte, cât mai ai de trăit, măcar îndulceşte-te cu păcatul cu care te-ai deprins şi de care, după cum vezi, nu te mai poţi lăsa”. Astfel, cu paloşul deznădejdii îl taie de la nădejdea bună şi sfântă a mântuirii sufletului său.

De este omul mai cărturar, îl învaţă să amâne întoarcerea către Dumnezeu şi părăsirea păcatului, zicându-i: „Lasă, că ai să părăseşti tu păcatul acesta, dar nu chiar acum, căci mai ai vreme”. Şi acest sfat al dracilor este de a-l învechi pe om cât mai tare în deprinderea păcatului, cea vrednică de moarte veşnică, fiindcă ştiu dracii că cel ce nu părăseşte azi păcatul, mai târziu cu atât mai greu îl va părăsi, deoarece, după cum spun Sfinţii Părinţi, păcatul este asemenea unui cui pe care cineva îl bate într-un lemn tare. Dacă l-a bătut puţin, îl va scoate mai uşor. Iar dacă l-a bătut mai mult, cu anevoie şi cu mare greutate îl mai poate scoate. Deci, nimeni să nu se înşele crezând că dacă nu a părăsit azi păcatul, cu care s-a obişnuit sau s-a deprins, îl va părăsi mai târziu. Cu cât se învecheşte păcatul în noi, cu atât mai greu îl vom scoate mai târziu, şi cu cât mai mult face omul păcatul, cu atât mai mult îl luptă diavolul cu deznădejdea.

(Arhimandrit Ilie Cleopa, Urcuș spre Înviere, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1992, pp. 246-247)

Categoria: Articole

Cautare: