Patima cu patima, se prinde-n lanturi sufletul

Sfinţii Părinţi, care au cercetat în adâncime tot ce se petrecea în inimile lor, care au înţeles căile prin care păcatul se dezvoltă în inima omenească, ne învaţă că toate aceste patimi sunt legate între ele în chip nemijlocit - altfel spus, dacă nu biruim o patimă grosolană, aceasta naşte în inimă altă patimă, mai subţire, iar împreună atrag o alta şi aşa mai departe. Această legătură nedespărţită dintre patimi poate fi comparată cu un lanţ greu, în care suntem cu toţii strâns înfăşuraţi şi pe care trebuie să îl rupem începând nu de la mijloc, nu de la capăt, ci de la început.

Postul a fost rânduit tocmai pentru că lăcomia pântecelui este începutul acestui lanţ, temeiul dintâi al tuturor celorlalte patimi ale noastre. Dacă omul se îmbuibă întotdeauna, dacă este întotdeauna peste măsură de sătul, dacă se îndoapă mereu cu mâncăruri gustoase, dulci, şi mai ales dacă bea mult vin, lăcomia pântecelui atrage după sine curvia - iar curvia este o patimă josnică şi atât de scârboasă încât nici măcar nu trebuie să se pomenească între creştini, după cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către efeseni (Efes. 5, 3).

După ce mâncăul cade în curvie, ce se va întâmpla? Va avea nevoie de bani ca să ţină amante, şi încă de bani mulţi. Sufletul lui va arde să dobândească din ce în ce mai multe bunuri pământeşti cu care să atragă femeile desfrânate. Cu alte cuvinte, va fi cuprins de patima iubirii de argint, a dragostei de bani - iar aceasta este, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Timotei, rădăcina tuturor relelor (l Tim. 6, 10).

Iar dacă omul cu burta ghiftuită, care duce o viaţă de curvie, îşi fixează drept scop dobândirea bogăţiei, cade negreşit şi în patima mâniei, începe să fie iritat, mânios, să înjure, să blesteme, să-i urască pe toţi câţi stau în calea planurilor lui josnice. Deseori însă, ca să-l oprească pe un astfel de om din calea păcatului, Domnul îi trimite boli grave sau ruină financiară, îl face să cunoască înjosiri adânci sau moartea celor apropiaţi. Şi atunci îşi intră în drepturi următoarea patimă - întristarea, întristarea este marea cădere cu duhul care urmează după eşecurile de tot felul suferite în viaţă - şi dacă în întristarea sa omul nu-şi aminteşte de dragoste, de faptele bune, de Dumnezeu, cade negreşit în următoarea patimă - deznădejdea.

Aceasta pune o pecete grea asupra sufletului. Pe om nu-l mai interesează nimic, i se pare că degeaba se osteneşte, încetează să se mai roage, se depărtează de Biserică. Deznădejdea adâncă duce nu rareori chiar la sinucidere.

(Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 50)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: