Pătimirea celor zece Sfinţi Mucenici
din Creta
(23 decembrie)
Ţinînd Decie sceptrul împărăţiei Romei, a pus în insula Creta
pe un ighemon, asemenea cu dînsul la nume şi la obicei, căci se asemăna împăratului
său cu asprimea, cu tirania şi cu prigoana creştinilor. Acesta, sosind în
insula Creta, a poruncit să caute spre a munci pe toţi cei ce cred în Hristos.
Deci, se aduceau la dînsul cei tari în credinţă, pe care, după multe ispitiri
şi munci, cu felurite morţi îi pierdea. În acea vreme o ceată, în număr de
zece bărbaţi aleşi, a fost prinsă şi adusă la cel ce-i căznea. Aceştia erau
cu neamul din diferite cetăţi: Teodul, Satornic, Evpor, Ghelasie şi Evnichian
erau din cetatea Gortiniei; Zotic din Hios, Pompie şi Agatopul din Epinia,
Vasilid din Chidonia şi Evarest din Iracleea. Toţi se sîrguiau a merge către
cetatea din cer.
Aceştia, stînd înaintea muncitorului, au răspuns cu mult
curaj şi au arătat multă bărbăţie. Pe ce cale a muceniciei n-au călătorit?
Ce fel de muncă n-au biruit-o cu răbdarea! Bătuţi fiind, munciţi, tîrîţi pe
pămînt, cu pietre ucişi, batjocoriţi, scuipaţi şi tot felul de batjocuri răbdînd
treizeci de zile. Iar în douăzeci şi trei ale lunii decembrie, pregătindu-se
zi de judecată şi şezînd ighemonul în divan, s-au adus răbdătorii de chinuri
la întrebarea cea mai de pe urmă, fiind plini de îndrăzneală şi de suflet.
Ighemonul se îndrăcea cu iuţimea şi cu nebunia, sîrguitor fiind spre a-i tortura,
ca să-i omoare cumplit, însă aceştia erau gata a răbda pînă la suflarea din
urmă.
Căutînd ighemonul asupra lor cu faţa mînioasă, a zis: "Care
este nebunia voastră că nici nevoia, nici vremea nu v-au putut învăţa pe voi
a cunoaşte ce este de folos?" Apoi, ca şi cum i-ar fi înfricoşat cu mînia,
a zis: "Jertfiţi zeilor iar de nu, eu mai mult nu voi zice vouă nimic, ci
voi veţi cunoaşte cine este Decie, căruia nu voiţi a vă supune". La acestea
au răspuns mucenicii: "Noi, o! ighemoane, şi cu cuvîntul şi cu lucrul în vremea
cea îndelungată bine v-am adeverit, că nici zeilor nu vom jertfi, nici poruncii
voastre nu ne vom supune". Iar ighemonul, tăind cuvîntul lor a zis: "Dar nu
ţineţi seamă nici de munci o, răilor?"
Sfinţii au răspuns: "Nicidecum nu ne temem de munci, ci încă
îţi mulţumim prea mult că ne-ai pregătit acest fel de ospăţ duhovnicesc (muncile
cele pentru Hristos) şi l-ai pus înaintea noastră". Ighemonul a zis: "Dar
nu va fi aşa, căci veţi cunoaşte cît este de mare puterea zeilor, pe care
voi îi huliţi fără ruşine şi nici nu vă ruşinaţi de atîţia bărbaţi preaînţelepţi
ce stau înainte, care cinstesc pe Die, cel mai întîi dintre zei, apoi pe Ira
şi pe Rea, cum şi pe ceilalţi. Căci acum atît de mult veţi fi chinuiţi cu
munci, încît nu numai îndrăzneala voastră se va pierde, ci şi alţii se vor
înfricoşa, care vor fi asemenea ca voi, neascultători, numai de se vor afla
unii ca aceia".
La aceasta iarăşi au răspuns bărbaţii cei curajoşi: "Pentru
Die şi pentru maica lui Rea, nimic să nu grăieşti, ighemoane, căci nu vorbeşti
către cei ce nu ştiu. Noi am auzit de la părinţii noştri despre neamul lui,
despre viaţa şi năravurile lui şi chiar de mormîntul lui; de voieşti, acum
îl vom arăta ţie. El s-a născut în Creta şi era un desfrînat şi necurat, încît
este ruşine a vorbi despre viaţa lui, iar, prin meşteşugul vrăjilor şi al
farmecelor, îşi schimba chipul cel adevărat într-altul pentru prea mare neînfrînare.
Iar unii, de aceeaşi patimă fiind stăpîniţi, au urmat vieţii lui, pentru că
ce este mai lesne decît aceasta, adică a urma răului, apoi au scornit că este
zeu şi, zidindu-i capişte, i-au adus jertfă şi ceea ce le plăcea lor, aceea
şi zeului lor se socotea, că este bine primită. Şi nu numai aşa cugetau, ci
astfel despre acel zeu, dar, vai, încă şi cuviincios lucru socoteau a vieţui
cu neînfrînarea".
Acestea grăind dumnezeiasca ceată, ighemonul se întărîta,
apoi se mînia şi poporul, repezindu-se ca să apuce pe mucenici, pe care i-ar
fi rupt cu mîinile de nu i-ar fi oprit Decie. Poruncind să fie tăcere, gîndea
ce fel de moarte mai cumplită să le dea. Apoi îndată, după porunca ighemonului,
mîinile muncitorilor au răpit pe sfinţi, spre a le da diferite chinuri, unora
unele, iar altora altele. Însă cruzimea şi mărimea durerilor erau pentru toţi
asemenea. Pentru că unii dintr-înşii erau spînzuraţi şi cu unghii de fier
strujiţi, vinele li se rupeau şi carnea le cădea la pămînt, iar alţii cu pietre
şi cu pari ascuţiţi erau răniţi pe coaste pînă la oase. Alţii cu plumb fiind
bătuţi, li se dezlegau încheieturile, li se sfărîmau şi se rupeau oasele,
iar alţii într-alt chip erau schingiuiţi, încît nu poate urechea să audă de
acele munci cumplite. Căci, precum celor ce sînt miloşi le este nesuferit
a privi la acelea, dar auzindu-le, numărîndu-le este şi mai greu. Însă mucenicii,
unele ca acestea primindu-le cu mare înlesnire, cu mulţumire, le răbdau cu
bărbăţie, încît păreau că se mîhnesc pentru lipsa unor munci mai mari.
Deci toţi alergau la dînşii, ca spre un lucru nou şi de mirare,
adică şi necredincioşii şi credincioşii. Însă cei care păzeau credinţa în
taină, alergau să se minuneze de bărbăţia pătimitorilor şi singuri să se întărească
în credinţă, iar necredincioşii ca să-şi bată joc de răbdarea sfinţilor şi
să se bucure de rănile lor, uitîndu-se la muncile cele cumplite. Drept aceea,
nu numai că nici unul nu era mişcat spre milostivire, ci mai vîrtos spre cruzime
îndemnîndu-l şi pe ighemon şi pe muncitori. Astfel invitau aceştia pe ighemon,
iar el poruncea şi muncitorii săvîrşeau ceea ce li se poruncea.
Apoi crainicul striga: "Cruţaţi-vă, supuneţi-vă domnilor,
jertfiţi zeilor". Iar mucenicii, în mijlocul atîtor dureri şi munci, erau
mai presus de toate, cu bărbăţia şi cu răbdarea, mai presus de popor şi de
crainic, de muncitori şi de însuşi ighemon. Şi, mai înainte de toate, erau
mai presus decît domnul lor, satana şi decît toate puterile lui, pentru că
toţi într-o unire şi într-un glas, strigau: "Creştini sîntem, a lui Hristos
jertfă, a lui Hristos junghiere şi de-ar fi trebuinţă şi de mii de ori să
murim, vom muri cu osîrdie".
Dacă a văzut că toate muncile nu se bagă în seamă de sfinţii
mucenici, Decie, deznădăjduind, i-a condamnat la moarte. Deci sfinţii erau
duşi spre ucidere de sabie, la un loc puţin mai departe de cetatea Alonium.
Către acest loc grăbindu-se răbdătorii de chinuri au arătat un lucru nou;
căci în toată alergarea muceniciei, fiind cu un suflet şi cu un cuget, se
grăbeau care dintr-înşii să ia primul cununa muceniciei. Dar această ceartă
a potolit-o, Teodul, fiind unul din acea dumnezeiască ceată, zicînd că acela
va fi mai întîi dintre dînşii, care îşi va da capul sub sabie mai pe urmă
decît toţi, pentru că văzînd tăierea celorlalţi şi moartea, nu se va înfricoşa
şi nici nu va arăta vreo mîhnire sau schimbare a feţii. Atunci cu adevărat
mai ales se va arăta minunat nevoitor şi biruitor.
Plăcînd tuturor acest cuvînt al lui Teodul, au adus mai întîi
cîntare lui Dumnezeu: Bine este cuvîntat Domnul, Care nu ne-a dat spre
vînarea dinţilor lor. Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit de cursa vînătorilor,
şi celelalte ale acestui psalm. Apoi venind la locul cel numit, a făcut fiecare
din ei rugăciune, zicînd: "Iartă, Doamne, pe robii Tăi şi primeşte vărsarea
sîngelui nostru pentru noi, pentru rudeniile noastre şi prieteni şi pentru
toată patria, ca să scape din întunericul necunoştinţei şi cu ochi curaţi
să vadă buna credinţă, să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, o! Împărate
veşnic". Astfel, rugîndu-se fiecare dintr-înşii, li se tăia sfîntul şi purtătorul
de biruinţă cap, iar sufletele lor se înălţau cu bucurie către Hristos Dumnezeu.
După tăierea sfinţilor, ducîndu-se gealaţii, unii cunoscuţi
au rămas să adune trupurile lor şi le-au îngropat cu cinste. Apoi, încetînd
goana şi strălucind sfînta credinţă, fericitul Pavel, episcopul Romei celei
noi, adică al cetăţii marelui Constantin, mergînd în insula Creta, a aflat
nestricate moaştele acelor sfinţi, zece la număr şi le-a adus cu mare cinste
în împărăteasca cetate, spre apărarea ei şi spre ajutorul tuturor celor ce
le trebuiau ajutor. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim şi noi a fi părtaşi
bunătăţilor cereşti, pregătite lor cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului
nostru Iisus Hristos, Căruia cu Părintele şi cu Sfîntul Duh se cuvine cinstea
şi slava în veci. Amin!
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie
Cuvinte cheie: Teodul, Satornic, Evpor, Ghelasie, Evnichian, Zotic, Pompie, Agatopul, Vasilid, Evarest
Cautare:
Vizualizari: 1079
Id: 2042
Imagine:
Share:
