Pătimirea Sfîntului Întîiului Mucenic
şi Arhidiacon Ştefan
(27 decembrie)
Domnul nostru Iisus Hristos, după săvîrşirea tainei mîntuirii
noastre, înălţîndu-se la cer, şi pe Sfîntul Duh, Care de la Tatăl purcede
trimiţîndu-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintîi începînd a se înmulţi,
au cîrtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor,
pe care Sfînta Scriptură îi numeşte limbi, pentru că acelora, în acea vreme,
încă nu li se deschisese uşa credinţei şi încă nu li se propovăduise cuvîntul
mîntuirii. Că nu îndată după uciderea lui Ştefan au început a se primi păgînii
în Biserica celor credincioşi, dintre care cel dintîi a fost Cornelie Sutaşul.
Pe acesta botezîndu-l Sfîntul Petru, nu a plăcut celor ce erau dintre evrei
că a intrat între bărbaţii care nu erau iudei. De acea cîrteau asupra lui
Petru, pînă cînd le-a spus lor despre pînza cea arătată din cer şi atunci
au tăcut şi slăveau pe Dumnezeu, zicînd: Că şi limbilor le-a dat Dumnezeu
pocăinţă în viaţă. Deci, nu elinii cei ce erau dintre limbi cîrteau asupra
evreilor, în vremea Sfîntului Ştefan, ci acei care erau dintre evrei şi aveau
aceeaşi lege dată de Moise şi erau risipiţi prin toate ţările, precum şi Sfîntul
Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece seminţii, care sînt întru risipire,
să se bucure. Aceia deprinseseră limba elinească, însă nu şi credinţa
şi obiceiurile; din care pricină elinii îi numeau pe dînşii, ierusalimiteni.
Astfel zice Sfîntul Ioan Gură de Aur: "Elinii socotesc pe
cei ce vorbesc elineşte, pentru că aceştia fiind evrei, vorbeau elineşte".
Nişte elini ca aceia, care erau risipiţi, au făcut cîrtire către evreii cei
din Ierusalim, că erau trecute cu vederea văduvele lor în slujbele cele de
toate zilele, pe de o parte că li se poruncea lucrul cel mai prost, iar pe
de alta că nu deopotrivă, ci partea cea mai mică şi mai de pe urmă din hrană
şi din haine se da lor. Atunci cei doisprezece Sfinţi Apostoli, adunînd toată
Biserica din acea vreme, au zis: Nu este cu cuviinţă nouă a lăsa cuvîntul
lui Dumnezeu şi a sluji meselor. Căutaţi dar, fraţilor, dintre voi şapte bărbaţi
mărturisiţi, plini de Duh Sfînt şi de înţelepciune, pe care îi vom pune pe
slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni şi în predicarea cuvîntului.
Şi a plăcut cuvîntul acesta al Sfinţilor Apostoli înaintea întregului popor
credincios. Astfel, au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul
Sfînt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi pe Nicolae Antiohianul,
ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din Ierusalim, ci din
cei ce locuiau prin părţile elinilor, că şi numele lor nu sînt evreieşti,
ci elineşti. Precum Ştefan care era rudenie cu Saul, cel chemat mai pe urmă
la credinţă şi la apostolie, iar acesta numit în urmă Pavel, era din părţile
Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au ales pentru slujbă pe
aceşti şapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se mîhnea pentru
văduvele lor cele trecute cu vederea şi aşa să se potolească mîhnirea lor
şi să înceteze cîrtirea. Pe aceştia alegîndu-i, i-au adus înaintea apostolilor,
iar ei rugîndu-se şi-au pus mîinile peste dînşii şi i-au făcut diaconi. Ştefan,
fiind plin de credinţă şi de putere, era cel dintîi dintre dînşii, pentru
aceea şi arhidiacon a fost numit, făcînd semne şi minuni mari în popor, pe
care nu le pomeneşte Scriptura, ca şi despre Însuşi Domnul Hristos, căci
dacă s-ar fi scris cîte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi încăput
cărţile ce s-ar fi scris.
Însă fără îndoială vom zice că Sfîntul Ştefan, fiind asemenea
cu apostolii şi punîndu-şi mîinile pe bolnavi îi făcea sănătoşi. Fiind şi
bărbat puternic în lucru şi în cuvînt, întărea pe credincioşi în credinţă,
mustra pe iudeii cei necredincioşi, spunîndu-le din lege şi din prooroci,
că din zavistie şi din nedreptate au omorît pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel
aştepat din veac. Odată, făcîndu-se întrebare între iudei, farisei şi saduchei
şi între evreii cei ce se numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos,
unii ziceau că este prooroc, iar alţii amăgitor şi alţii că este Fiul lui
Dumnezeu. Atunci Sfîntul Ştefan, stînd la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus
Hristos, Domnul nostru, zicînd: Bărbaţi, fraţi, aflaţi pentru ce s-au înmulţit
răutăţile între voi şi s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care
a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile
şi S-a pogorît pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfînta şi Preacurata
Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputinţele
noastre le-a luat şi bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă,
pe cei leproşi i-a curăţit şi dracii a izgonit. Ei, auzind acestea,
se certau cu dînsul, grăind împotrivă şi hulind pe Dumnezeu cel propovăduit,
precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice, un oarecare
din sinagoga ce se numea a Libertinilor, a Cirinenilor şi a Alexandrinilor,
a celor din Cilicia şi din Asia, întrebîndu-se cu Ştefan. Pentru că evreii
cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul elinilor îşi
aveau în Ierusalim adunările lor deosebite şi erau afară de sinagogile cele
mari evreieşti şi o mulţime de sinagogi ale altor limbi - sau evreii care
vieţuiau între alte neamuri - pentru că evreii din fiecare latură îşi trimiteau
copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să înveţe legea lui
Dumnezeu. Încă şi ei, în fiecare an venind la închinăciune la biserica lui
Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau şi învăţau. Acest lucru
învederat este, din ceea ce scrie la cap.11 al Faptelor: În Ierusalim veneau
Iudei, bărbaţi cu bună cuviinţă dintre toate limbile cele de sub cer.
Adică parteni, mideni, elamiteni şi ceilalţi, evrei ce vieţuiau în Partia,
în Midia, în Elamitia şi în celelalte laturi, după cum scrie acolo şi care
veniseră în Ierusalim la praznic.
Acolo era adunarea cilicienilor, a alexandrenilor şi a cirincilor.
Iar pentru adunarea libertinilor se povesteşte că era între evrei un neam
deosebit, care îşi trăgea neamul său din evreii aceia ce au fost odinioară
robiţi de Pompei al Romei şi după aceea li s-au dăruit libertate şi se numeau
liberi, sau slobozi, aşa zice şi Sfîntul Ioan Gură de Aur: "Libertinii cei
ce au fost dăruiţi cu libertate de romani, aşa se numesc, căci cum erau acolo
mulţi străini, aşa aveau şi adunările unde se cuvenea a se citi legea şi a
face rugăciunile. Deci, aceste adunări ale libertinilor, ale chirinenilor
şi altele, întrebîndu-se cu Sfîntul Ştefan, nu puteau sta împotriva înţelepciunii
şi a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfîntul Ştefan biruia cu cuvîntul adevărului
în acea vreme trei părţi din toată lumea, a Europei, a Asiei şi a Africii.
Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniţi din Roma, care este în părţile
Europei; biruia Asia, prin cilicienii care erau din Asia; biruia Africa prin
cirinei şi prin alexandrini, care erau din părţile Africii.
Aceştia, neputînd a grăi ceva, împotriva adevărului, care
era mai luminos decît soarele, s-au aprins de mînie şi, cuprinzîndu-i zavistia,
au invitat pe nişte bărbaţi, care iubeau minciuna, să spună la sinagoga cea
mare evreiască, că ar fi auzit pe Ştefan grăind cuvinte de hulă împotriva
lui Dumnezeu şi a lui Moise. Cu acest fel de vicleşug tulburînd poporul, pe
bătrîni şi pe cărturari, au răpit pe Sfîntul Ştefan şi l-au dus în adunarea
lor înaintea arhiereilor şi a toată mulţimea învăţătorilor de lege. Apoi au
pus înainte şi martori mincinoşi, zicînd: Omul acesta nu încetează a grăi
cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfînt şi a Legii, că l-am auzit şi pe
el zicînd că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta şi va schimba obiceiurile
pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6,11-14).
Sfîntul Ştefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigaşe
ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum
odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feţei lui, şi toţi cei ce şedeau
în adunare, căutînd la dînsul, au văzut faţa lui ca faţa îngerului. Şi a zis
arhiereul: Oare sînt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfîntul,
deschizîndu-şi gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai întîi a primit
făgăduinţa venirii lui Mesia şi le-a spus istoria pînă la Moise, vestind-o
cu toată buna cucernicie şi cu cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoşi,
că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin
Moise, ci mai vîrtos adeverind că părinţii lor au fost hulitori. Nu au
vrut, zice el, părinţii noştri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o
şi s-au întors cu inimile lor la Egipt.
După aceasta, surpînd acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit
asupra locului sfînt, a zis: "Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia)
ca şi cum ar fi zis: Nu-mi este cu neştiinţă locul cel sfînt, cel rînduit
cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înţelept şi cu slava
Domnului cea arătată în nor sfinţit. Cinstesc locaşul cel făcut din mîini
întru slava lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voieşte mai vîrtos
a petrece în locurile cele nemateriale şi nefăcute de mînă, adică în sufletele
omeneşti cele curate. Cel Preaînalt nu vieţuieşte în bisericile cele făcute
de mîini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun şi pămîntul reazem
picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie?", grăieşte Domnul, sau care
este locul odihnei Mele? Nu mîna Mea a făcut acestea toate?"
Apoi, umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, precum şi Ilie odinioară,
a adus cuvînt de mustrare, zicînd către dînşii: Voi cei tari la cerbice
şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă împotriviţi Duhului
Sfînt, precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit
părinţii voştri? Şi au omorît pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea
lui Mesia cel aşteptat (Fapte 7,47-52).
Aceste cuvinte ale sfîntului au pornit spre nespusă mînie
pe arhiereu, pe cărturari şi pe tot poporul cel înrăutăţit al iudeilor, căci,
auzind acestea, se iuţeau în inimile lor şi scrîşneau cu dinţii asupra lui.
Însă el nu băga în seamă mînia lor, că era plin de Duhul Sfînt, care îl făcea
cu bărbăţie şi de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutînd la cer a văzut slava lui
Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă şi cu credinţă neîndoită nădăjduia
a o dobîndi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca şi cum
ar fi ieşit din trup şi ar primi răsplătirea. Deci a văzut şi pe Iisus Hristos,
Stăpînul şi Domnul său, ca şi cum venea către sine, căci dezlegîndu-se degrabă
de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo şi sluga lui
să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigînd cu glas
mare: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta
lui Dumnezeu.
El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinţilor
a nu arăta la alţii descoperirile ce li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie.
Ci, Sfîntul Ştefan a făcut arătată acea preaslăvită descoperire, iar aceasta
a făcut-o pentru a întări credincioşii în credinţă, iar necredincioşii să
se ruşineze. Încă şi pentru a adeveri şi pe ceilalţi mucenici, ce vor veni
după dînsul, că celor ce mor pentru Hristos muceniceşte, nu le este în văzduh
vreo împiedicare la suirea către înălţime sau vreo încercare; ci calea cea
dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul de nevoinţe aşteaptă şi
singură slava Domnului întîmpină pe mucenic în porţile cereşti.
Pentru aceea întîiul mucenic, netăcînd, vesteşte ceea ce
vede, ca şi cum ar chema după sine şi pe alţii, către aceeaşi cunună mucenicească.
Iar iudeii cei zavistnici, care se învăţaseră a ucide pe prooroci şi care
îndrăzniseră şi asupra Domnului, împlinitorul legii şi al proorocilor, nu
au suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfîntul Ştefan, singuri
fiind mincinoşi, ci strigînd cu glas mare, îşi astupau urechile şi au pornit
cu un suflet şi-au pus asupra lui mîinile cele ucigaşe. Apoi, scoţîndu-l din
cetate - precum mai întîi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă
- au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună şi credincioasă. Martorii cei
mincinoşi şi ucigaşii, pentru ca să le fie mai uşor a arunca cu pietre asupra
sfîntului, s-au dezbrăcat de hainele lor şi le-au pus lîngă picioarele unui
tînăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie şi de o seminţie cu cel ce se ucidea,
mai mult se iuţea asupra lui, rîvnind după legea cea veche. Saul era atunci
binevoitor pentru uciderea lui Ştefan şi cum Sfîntul Ioan Gură de Aur grăieşte
despre aceasta: "Îi părea rău lui Saul că nu are mîini mai multe ca să ucidă
cu toate pe Ştefan, dar şi aşa a aflat ca să-l ucidă cu mîini multe, care
erau ale martorilor mincinoşi, ale căror haine le păzea Saul".
Deci, fiind ucis Sfîntul Ştefan în valea lui Iosafat - care
este între Eleon şi între Ierusalim, lîngă pîrîul Cedrilor, ce avea mulţime
de pietre pe lîngă mal - stătea de departe pe o piatră Preacurata Fecioară,
cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, privind de sus şi rugîndu-se cu
sîrguinţă către Domnul şi Fiul său ca să-l întărească în răbdare şi să primească
sufletul lui în mîinile Sale. O! cît îi era de dulce Maicii Domnului moartea
Sfîntului, întîiului mucenic şi Arhidiacon Ştefan, deşi era într-acea cumplită
ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălţimile cele cereşti,
preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pămînteşti, preadulcea Maică, împreună
cu iubitul ucenic.
Multă ploaie de pietre zburînd asupra lui şi cu totul roşindu-se
de sîngele lui, iar cu trupul slăbind şi din legăturile cele fireşti dezlegîndu-se,
îl durea inima pentru cei ce-l ucideau şi mai cu sîrguinţă se ruga pentru
ei, decît pentru sine. Căci pentru sine a zis: "Doamne, Iisuse, primeşte sufletul
meu!" Iar pentru ei, plecîndu-şi genunchii şi cu glas mare strigînd, a zis:
"Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" Aceasta zicînd, a adormit.
Astfel s-a săvîrşit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat
cu nişte trandafiri roşii, prin sîngerarea de pietre, întîiul mucenic şi a
mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul şi Împăratul slavei,
ca să împărăţească împreună cu El întru împărăţia cea nesfîrşită. El fusese
ales arhidiacon de Sfinţii Apostoli, îndată după Pogorîrea Sfîntului Duh şi
a pătimit în acelaşi an după Înălţarea Domnului, în ziua de douăzeci şi şapte
a lunii decembrie, avînd de la naşterea sa mai mult de treizeci de ani. Era
frumos la faţă, dar mai frumos cu sufletul.
Sfîntul lui trup a fost aruncat spre mîncarea fiarelor şi
a păsărilor şi a zăcut neîngropat o zi şi o noapte. După aceea, în noaptea
a doua, Gamaliel, acel slăvit învăţător al legii evreieşti din Ierusalim,
care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis
nişte bărbaţi cinstiţi şi credincioşi şi, luînd în taină moaştele sfîntului,
le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci
de stadii, ce se chema Cafargamala şi acolo le-a îngropat cu cinste, făcînd
deasupra lui mare plîngere. "Căci cine n-ar fi plîns - zice Sfîntul Ioan Gură
de Aur - văzînd pe acel miel blînd, ucis cu pietre şi zăcînd mort".
După mulţi ani, binecredincioasa Evdochia, soţia împăratului
Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfîntul
Întîiul Mucenic Ştefan cu pietre şi s-a roşit pămîntul cu cinstitul său sînge,
a zidit o biserică preafrumoasă în numele şi în cinstea lui Hristos Dumnezeu,
a Căruia este slava în veci. Amin.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie
Cuvinte cheie: Sfantul Stefan, Sfantul Arhidiacon Stefan, Sfantului Stefan intaiului Mucenic
Cautare:
Vizualizari: 1275
Id: 2051
Imagine:
Share:
