Pătimirea Sfîntului Mucenic Trifon
(1 februarie)
(După Sfîntul Simeon Metafrast)
În părţile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era
aproape de cetatea Apamia, s-a născut Sfîntul Trifon, din părinţi dreptcredincioşi.
Încă de cînd era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălăşlui într-însul
harul Sfîntului Duh şi a-i hărăzi darul de a face minuni, ca nu numai din gura
pruncului aceluia, ci şi din faptele lui cele minunate să se săvîrşească laudă.
Tămăduia toate bolile, dar mai ales avea stăpînire asupra diavolilor. Numai
cît auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce pătimeau. Deci, spre încredinţarea
minunilor lui celor multe pe care le-a săvîrşit, vom descrie una, ca de la început
să înţelegeţi toată viaţa lui.
După moartea lui August, Cezarul, în anul 295 a pus stăpînire
pe împărăţia Romei Gordian care, deşi era închinător de idoli, nu-i prigonea
pe creştini. Acela avea o fiică preafrumoasă, învăţată şi înţeleaptă, anume
Gordiana, pe care, fiind la vîrsta căsătoriei, mulţi dintre cei mai mari şi
slăviţi boieri doreau să o logodească cu fiii lor, din cauza frumuseţii şi înţelepciunii
ei. În acea fecioară însă, prin voia lui Dumnezeu intrînd diavolul, o muncea
neîncetat, aruncînd-o în foc şi în apă. Şi nu puţină mîhnire aveau părinţii
şi plîngeau amar. Deci aduceau la ea doctori înţelepţi şi nimic nu-i puteau
face.
Atunci, singur diavolul, prin voinţa lui Dumnezeu, a strigat,
zicînd: "Nimeni nu va putea să mă izgonească de aici, decît numai tînărul Trifon!"
Îndată împăratul a trimis în toată lumea ca să-l caute pe Trifon. Au adus mulţi
cu acel nume, dar nici unul n-a putut să izgonească pe diavol din fiica împăratului,
pînă ce l-au aflat pe Sfîntul Trifon, tînărul, în părţile Frigiei, în satul
Campsada, lîngă un izvor, păscînd gîştele. Acesta a fost adus degrabă la Roma,
avînd pe atunci numai 17 ani.
Cînd s-a apropiat sfîntul de Roma, a cunoscut diavolul venirea
lui şi, muncind cumplit pe fecioară, striga: "Nu pot să locuiesc aici mai mult,
că aproape este Trifon, care după trei zile va sosi şi nu pot să rabd mai mult".
Aşa strigînd vicleanul duh, a ieşit dintr-însa. A treia zi, sosind în cetate
Sfîntul Trifon şi ducîndu-l în palatele împărăteşti, a fost primit cu dragoste
de către împărat, pentru că l-a cunoscut împăratul după cuvintele acelea pe
care le-a grăit diavolul cînd a ieşit din fiica lui. Dar, ca să ştie mai cu
încredinţare cum că Trifon a tămăduit pe fiica lui, l-a rugat să le arate pe
diavol, ca să-l vadă cu ochii lor. Atunci sfîntul a petrecut în post şi în rugăciune
şase zile şi a primit de sus mai mare şi mai puternică stăpînire peste duhurile
cele necurate.
A şaptea zi, răsărind soarele, a mers împăratul la fericitul
Trifon cu suita sa, vrînd să vadă pe diavol cu ochii lui. Sfîntul Trifon, plin
de Duhul Sfînt şi cu ochii minţii privind pe nevăzutul duh, i-a zis: "Ţie îţi
grăiesc, duhule necurat, în numele Domnului meu Iisus Hristos, arată-te înaintea
celor ce sînt aici şi le descoperă chipul tău cel neruşinat, apoi, spune-le
neputinţa ta". Deci, îndată s-a arătat diavolul înaintea tuturor, în chip de
cîine negru, avînd ochii ca de foc şi capul plecat spre pămînt. Atunci îl întrebă
sfîntul: "Cine te-a trimis aici, demone, ca să intri în această fecioară? Pentru
ce ai îndrăznit a intra în cea creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
singur fiind, fără de chip, neputincios şi plin de toată ruşinea?" Răspuns-a
diavolul: "Sînt trimis de tatăl meu, care este începător a toată răutatea. El
se numeşte Satana şi locuieşte în iad; el mi-a poruncit să chinuiesc pe fecioara
aceasta".
Apoi l-a întrebat sfîntul iarăşi: "Cine v-a dat vouă putere
să îndrăzniţi spre făptura lui Dumnezeu?" Diavolul, deşi nu voia, dar fiind
silit de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, a spus adevărul în auzul tuturor:
"Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu şi care cred în Hristos
Fiul, Unul născut, pentru care Petru şi Pavel au murit aici. De aceea noi cu
frică fugim afară numai cînd vom avea voie să-i aducem cuiva ispite uşoare.
Dar asupra celor ce nu cred în Dumnezeu şi în Fiul Său şi asupra celor ce umblă
în toate poftele lor, făcînd lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora luăm
stăpînire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sînt acestea:
închinarea la idoli, hula, desfrînările, farmecele, zavistia, uciderea şi mîndria.
Cu aceste lucruri şi cu cele următoare lor, înfăşurîndu-se oamenii ca în nişte
lanţuri, se înstrăinează de Dumnezeu, Ziditorul lor, şi de bunăvoie se fac prieteni
nouă şi împreună cu noi vor lua chinurile veşnice".
Auzind acestea, împăratul şi cei ce erau împreună cu el s-au
umplut de spaimă şi mulţi, lepădîndu-se de păgînătate, au crezut în Hristos;
iar credincioşii s-au întărit în credinţă şi au preamărit pe Dumnezeu. Sfîntul
Trifon a poruncit diavolului să se ducă în mijlocul focului din iad; apoi diavolul
a pierit. Impăratul, dînd multe daruri sfîntului, l-a liberat cu pace la locaşul
lui, însă sfîntul, tot ceea ce a luat de la împărat a dăruit săracilor pe drum
şi întorcîndu-se în patria sa singur, se îndeletnicea în lucrurile cele obişnuite
lui, tămăduind bolnavii şi plăcînd lui Dumnezeu prin viaţa cea sfîntă şi neprihănită.
După Gordian împăratul, a venit la împărăţie Filip, dar şi acela,
neîmpărăţind mult, a fost ucis de ostaşii săi, iar după dînsul a împărăţit Deciu,
tiranul. Acesta, prigonindu-i cumplit pe creştini, a ucis mulţi dintre ei prin
diferite chinuri, iar pe mulţi fricoşi i-a întors de la Hristos, aducîndu-i
la închinarea de idoli poruncind tuturor eparhilor săi şi ighemonilor, care
erau prin toată lumea, să verse fără cruţare nevinovatul sînge al creştinilor
care nu voiau să se închine idolilor.
În acea vreme era la Răsărit un eparh, anume Acvilin. La acela
a fost clevetit Sfîntul Trifon că este creştin şi că ştiind meşteşugul doctoricesc,
umblă prin ţări şi tămăduieşte bolnavii şi apoi învaţă pe mulţi şi îi înşeală
a crede în Hristos, iar porunca împărătească n-o ascultă şi batjocoreşte pe
marii zei. Deci, îndată a trimis ostaşi în părţile Frigiei, ca să caute pe Trifon,
pe care degrabă l-au găsit, pentru că nu putea să se ascundă făclia ce ardea
cu rîvna cea după Dumnezeu, luminînd pe oameni prin credinţa cea dreaptă şi
prin fapte bune. Dar Sfîntul Trifon, auzind de cei ce-l căutau, n-a fugit de
ei în pustie, nici nu s-a ascuns în munţi sau în prăpăstiile pămîntului, ci,
înarmîndu-se cu rugăciunea şi cu semnul crucii, cu îndrăzneală s-a apropiat
de cei ce-l căutau şi, dîndu-se în mîinile lor, mergea cu veselie la Acvilin,
eparhul, care atunci era în cetatea Niceei. Cînd Acvilin a stat la judecată
cu multă mîndrie, înconjurîndu-l purtătorii de arme, fiind de fată fruntaşii,
slugile şi mult popor, atunci Pompian Scriniarie, cel mai mare dregător, a zis
către eparh: "Tînărul din cetatea Apamia, cel trimis la măria ta, iată stă înaintea
judecăţii tale celei strălucite".
Acvilin, eparhul, a zis: "Cel ce stă de faţă să ne spună numele
său, patria, slujba şi norocul său, apoi să-şi mărturisească credinţa". Sfîntul
a zis: "Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape
de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cîndva; căci credem
că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă şi cu negrăita Lui înţelepciune,
iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întîmplare, precum credeţi
voi. Sînt liber şi numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credinţa mea,
Hristos slava mea şi cununa laudei mele".
Eparhul zise: "Socotesc că pînă acum n-ai auzit de porunca împărătească
cum ca tot omul care se numeşte creştin şi nu se închină zeilor să se dea la
moarte silnică; deci, înţelepţeşte-te şi întoarce-te de la acea înşelătoare
credinţă, ca să nu fii aruncat în foc". Sfîntul Trifon a răspuns: "O! de m-aş
învrednici să mă sfîrşesc prin foc şi prin toate muncile, pentru numele lui
Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul meu!". Eparhul a zis: "O! Trifon, te sfătuiesc
să jertfeşti zeilor, căci te văd tînăr cu trupul şi desăvîrşit cu înţelepciunea
şi nu voiesc să mori aşa rău". Sfîntul Trifon a răspuns: "Desăvîrşită înţelepciune
voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvîrşită mărturisire şi de
voi păzi neschimbată dreapta credinţă în El, ca pe o comoară de mare preţ, şi
de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine". Eparhul a zis: "Focului
voi da trupul tău, iar sufletul tău cu pedeapsă şi mai cumplită îl voi chinui".
Sfîntul a răspuns: "Tu mă îngrozeşti cu focul care se stinge şi al cărui sfîrşit
este cenuşa. Eu pe voi necredincioşii vă îngrozesc cu focul cel veşnic şi nestins.
Depărtează-te de la înşelăciune şi cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu
te căieşti mai pe urmă, cînd vei cădea în focul cel veşnic".
Acvilin, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l bată pe sfîntul,
spînzurîndu-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon, îndată şi-a dezbrăcat
hainele cu îndrăzneală şi cu osîrdie şi-a dat trupul cel frumos în mîinile prigonitorilor,
spre bătăi. Deci, legîndu-i mîinile la spate, l-au spînzurat şi au început să-l
bată. Fiind bătut tare, trei ceasuri, a răbdat bărbăteşte, căci n-a strigat,
nici n-a gemut, ci tăcea, primind nenumărate lovituri. După bătaia aceea, eparhul
Acvilin i-a zis: "Pocăieşte-te Trifon, lepădînd nebunia ta; făgăduieşte a te
închina zeilor, pentru că nimeni, împotrivindu-se poruncii împărăteşti, n-a
putut să scape de moartea cea amară". Sfîntul a răspuns: "Şi eu îţi zic că nimeni,
lepădîndu-se de Hristos, cerescul Împărat, nu va putea să moştenească viaţa
veşnică, ci va fi trimis în focul cel veşnic, care niciodată nu se stinge".
Zis-a eparhul: "Împărat ceresc nu este altul decît numai Zeus,
fiul lui Saturn, acela este tatăl zeilor şi al oamenilor, căruia de nu i se
închină cineva, nu poate să fie viu. Aceluia şi tu eşti dator a te închina,
ca să te arăţi vrednic de această viaţă dulce".
Sfîntul a răspuns: "Să fie asemenea lui Zeus, zeului tău, toţi
cei care se închină lui şi toţi cei ce nădăjduiesc în el şi despre care se povesteşte
că era, la început, între vrăjitori şi fermecători, cel mai nelegiuit începător
a tot lucrul necurat şi fără de Dumnezeu. După a cărui moarte, oamenii care
au urmat faptelor lui cele rele i-au făcut idoli de aur şi de argint şi l-au
numit zeul lor, ca astfel să-l aibă sprijinitor la necurăţia şi fărădelegea
lor. De vreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de
următorii lor şi ceilalţi oameni răi. Deci, voi, urmînd predaniilor celor necurate
şi basmelor celor mincinoase, vă închinaţi idolilor celor neînsufleţiţi şi muţi,
defăimînd pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pămîntul pe
ape, a revărsat văzduhul şi, după ce a dat fiinţă la toată materia cea zidită,
a pus stăpîn peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înşelat de
zavistnicul şarpe şi căzînd în nenumărate răutăţi, Dumnezeu Cuvîntul s-a milostivit
a se întrupa, apoi a murit pe cruce şi s-a îngropat, iar a treia zi, înviind,
s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, pînă ce-L va cunoaşte
pe El toată zidirea. După aceea, iarăşi va veni din ceruri, cu putere şi cu
multă slavă, cînd va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul
dumnezeilor şi Împăratul împăraţilor, Judecătorul viilor şi al morţilor, iar
cei ce vă par vouă că sînt dumnezei, aceia sînt para focului celui veşnic, împreună
cu toţi cei ce se închină lor".
După aceasta, eparhul Acvilin mergînd la vînat, a poruncit să
ducă după el pe Sfîntul Trifon, legat de un cal. Nu era uşor chinul acela al
sfîntului, căci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai că erau goale, fiind
atunci ger cumplit, ci şi fiindcă îl călcau picioarele calului, iar tălpile
se roşeau. Însă mucenicul, privind către Dumnezeu şi înfierbîntîndu-se de dragostea
lui, nu socotea durerea, ci cînta cuvintele lui David: Săvîrşeşte paşii mei
în cărările Tale, ca să nu mi se clatine paşii. Şi iarăşi: Îndreaptă
Tu paşii mei, Doamne, după cuvîntul Tău şi fă să nu mă stăpînească toată fărădelegea.
Apoi rostea adeseori şi cuvintele Sfîntului întîi mucenic Ştefan, zicînd: "Doamne,
nu le socoti lor păcatul acesta!"
Atunci eparhul, întorcîndu-se tîrziu de la vînat, a pus de faţă
iarăşi pe mucenic şi i-a zis: "Acum, o! ticălosule, socotit-ai înţelepţeşte
a aduce jertfe zeilor sau petreci încă în nebunia ta cea veche?" Sfîntul răspunse:
"Tu singur eşti plin de nebunie şi de necunoştinţă, că te-a orbit diavolul,
încît nu poţi să cunoşti pe Ziditorul tuturor şi să I te închini Lui, iar eu
sînt înţelept, nedepărtîndu-mă de Hristos, Care mă mîntuieşte". Atunci eparhul
a poruncit să ducă pe sfîntul în temniţă, iar el s-a dus în hotarele dimprejur
şi a zăbovit acolo cîteva zile. Apoi, întorcîndu-se iarăşi în Niceea, a stat
la judecată şi, punînd de faţă pe Sfîntul Trifon, i-a zis: "Nu te-a pedepsit
de ajuns vremea cea îndelungată, fiind în legături, ca să te supui poruncii
împărăteşti şi să te închini la zei?" Sfîntul răspunse: "Domnul şi Dumnezeul
meu, Iisus Hristos, Căruia îi slujesc cu inimă curată, m-a certat şi m-a întărit
ca să-mi păzesc credinţa neschimbată şi nemişcată. Deci Lui, unuia, adevăratului
împărat şi Dumnezeu mă supun şi către El mă plec; iar mîndria ta şi pe a împăratului
tău o defăimez şi mă întorc de la cei ce se cinstesc de voi".
Eparhul a zis către slujitori: "Bateţi-i piroane ascuţite în
picioare şi, purtîndu-l prin cetate, bateţi-l mereu". Îndată făcînd slujitorii
acestea, purtau pe sfîntul şi îl tîrau prin toată cetatea bătîndu-l, încît pătimea
cumplită durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele bătute într-însele,
dar şi din pricina gerului cel greu şi a omătului, pentru că atunci era iarnă
grea. Însă bunul pătimitor, avînd pe Hristos înaintea sa şi privind la răsplătirile
ce au să fie, toate acelea le răbda cu mulţumire. Apoi, aducîndu-l iarăşi înaintea
eparhului, se mira de o răbdare ca aceea a sfîntului şi i-a zis: "Pînă cînd,
o, Trifon, vei dispreţui chinurile? Pînă cînd nu te va atinge mulţimea durerilor?"
Sfîntul răspunse: "Pînă cînd şi tu nu vei cunoaşte puterea lui Hristos care
este în mine? Pînă cînd nu încetezi a ispiti pe Duhul Sfînt, o, ticălosule?
Oare încă n-ai înţeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos?"
Atunci tiranul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-i lege mîinile
la spate şi, spînzurîndu-l iarăşi de lemn, să-l bată cu toiege fără cruţare,
apoi cu făclii să-i ardă coastele. Făcînd acestea toţi slujitorii prigonitorului
cu mare sîrguinţă, îndată a strălucit o lumină din cer şi o cunună prea frumoasă
se pogora pe capul lui şi pe care văzînd-o, prigonitorii au căzut de frică.
Sfîntul Trifon, simţind ajutorul care îi venise de sus, s-a umplut de bucurie
şi de veselie, încît zicea: "Mulţumesc, Ţie, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu
fără ajutor în mîinile vrăjmaşilor mei şi mi-ai umbrit capul în ziua cea de
război, mi-ai dat scăpare de mîntuire şi dreapta ta m-a primit. Acum mă rog
Ţie, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă şi apărîndu-mă, mă învredniceşte
ca, fără de împiedicare, să săvîrşesc această nevoinţă şi să mă învrednicesc
să cîştig cununa dreptăţii, cu toţi cei ce au iubit numele Tău cel sfînt, că
Tu unul eşti preamărit în veci, amin".
După aceasta, tiranul, chemînd iarăşi înaintea sa pe sfîntul,
fiind dezlegat, a început a-l măguli şi a-i zice: "Adu jertfă, Trifone, marelui
Zeus, închină-te chipului împăratului şi te voi elibera cu cinste şi cu daruri!".
Sfîntul Trifon, zîmbind, a zis: "Dacă pe împăratul singur l-am defăimat şi am
nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare să mă închin chipului celui neînsufleţit?
Aceasta nu se poate. Cît despre Zeus şi despre ceilalţi zei mincinoşi ai tăi,
să întrebi pe cei ce li se pare că sînt înţelepţi între voi: ce fel de basme
se născocesc despre dînşii. Căci ei, sîrguindu-se să acopere faptele lor necurate,
au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, văzduhul Ira, pămîntul
Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai voştri făcători de basme
au dat numele zeilor voştri la obiceiurile şi patimile omeneşti, astfel: mînia
şi războiul le-au numit Ares, iar patima desfrînării Afrodita; şi aşa, părăsind
pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebuneşte aţi umplut lumea de idoli şi aţi cinstit
mai mult făptura decît pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzînd din înţelegerea
cea sănătoasă şi din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet
vă surpaţi cu capul în jos, ci şi pe noi vă sîrguiţi a ne trage acolo cu voi,
ca să fim părtaşi la aceeaşi prăpastie şi pierzare a voastră. Nimic nu veţi
spori, o, înşelătorilor, pentru că nu veţi putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu
adevărat spre Dumnezeul cel tare şi viu să-i întoarceţi din calea cea dreaptă
şi să-i plecaţi la idolii voştri".
Auzind Acvilin, s-a mirat de nişte cuvinte ca acestea şi, umplîndu-se
mai mult de mînie, a poruncit să-l bată mai aspru. Deci bătură pe sfîntul, fără
milă, multă vreme. Văzînd tiranul că nu poate să urnească stîlpul cel nemişcat
şi să-l întoarcă de la credinţa lui Hristos, a dat împotriva lui această poruncă:
lui Trifon cel din Apamia, care s-a împotrivit poruncii împărăteşti şi nevrînd
să aducă jertfă zeilor, după multe chinuri ce i-am dat, să i se taie capul.
Atunci îndată l-au luat ostaşii şi l-au scos la locul de tăiere. Sfîntul mucenic,
stînd spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunînd: "Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor
şi Împărate al împăraţilor, mai sfînt decît toţi sfinţii; Îţi mulţumesc că m-ai
învrednicit a săvîrşi nevoinţa aceasta fără poticnire. Acum mă rog ţie, să nu
se atingă de mine vicleana mînă a vrăjmaşului celui nevăzut, nici să mă pogoare
în adîncul pierzării, ci să mă duci cu sfinţii Tăi îngeri în locaşurile cele
iubite şi fă-mă moştenitor al împărăţiei Tale celei dorite. Primeşte în pace
sufletul meu şi pe toţi care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, şi întru pomenirea
mea Îţi vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălţimea sfinţirii Tale şi caută
spre dînşii din sfînt locaşul Tău, dîndu-le lor îndestulate şi nestricăcioase
dăruiri, că Însuţi eşti bun şi îndurat dătător în vecii vecilor".
Astfel rugîndu-se sfîntul, mai înainte de a i se tăia capul,
Domnul a luat sufletul lui în mîinile Sale, iar cinstitul lui trup a rămas mort
la pămînt, pe care fraţii cei ce erau în Niceea învelindu-l cu pînze subţiri
şi curate şi ungîndu-l cu arome voiau să-l îngroape la dînşii, pentru apărarea
cetăţii lor. Dar sfîntul li s-a arătat şi le-a poruncit să ducă moaştele sale
în satul Campsada, unde s-a născut; şi au făcut după porunca lui. Astfel, Sfîntul
Trifon, cel din tinereţe plăcut lui Dumnezeu şi sfinţit, aducînd mulţime de
oameni la Hristos şi tămăduind nenumărate boli în popor, după multe chinuri
- pe care pentru adevăr le-a suferit -, s-a încununat cu cununa nestricăciunii
de la Tatăl, de la Fiul şi de la Sfîntul Duh, cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia
se cuvine slava în veci. Amin.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna februarie
Cuvinte cheie: Sfantul Mucenic Trifon, Sfantul Trifon
Cautare:
Vizualizari: 1231
Id: 1407
Imagine:
Share:
