Pătimirea Sfintei Muceniţe Anisia
fecioara
(30 decembrie)
În vremea prigonitorului Maximian era o fecioară cu numele
Anisia, născută în vestita cetate a Tesalonicului. Era născută din părinţi
bogaţi şi credincioşi, învăţîndu-se frica Domnului, dar mai mult sporind în
fapte bune, decît cu anii, pentru că părinţii ei o hrăneau mai mult cu dogmele
bunei credinţe decît cu laptele. Trecînd anii săi cei prunceşti, se vedea
buna ei cuviinţă mai presus de nădejde şi o învăţa cu citirea de cărţi mai
deosebite; iar ea, fiind înţeleaptă, cu înlesnire toate le înţelegea, arătînd
roduri vrednice de învăţătură.
Fiind plină de duhul lui Dumnezeu şi de obiceiurile cele
îngereşti, cu adevărat strălucea faţa ei de o frumuseţe aleasă, neieşind din
casa sa şi ascunzîndu-şi frumuseţea tinereţilor sale în cămara sa. De multe
ori grăia către sine cu mîhnire: "O! înşelătoare viaţă a tinereţii, care,
sau vatămi pe alţii, sau singură te vătămi de alţii; bune sînt bătrîneţele,
dar vai mie! că lungimea vremii mă umple de mîhnire, căci multă vreme mă desparte
de cele cereşti". Niciodată nu înceta această fecioară a chema pe Hristos
întru ajutor, plecîndu-şi genunchii şi udînd pămîntul cu lacrimi.
Trecînd părinţii ei la Domnul, s-a făcut moştenitoarea averii
părinteşti şi cugeta ce va face cu acea bogăţie pe care o moştenise. Căci
avea adunată o visterie mare de aur şi de argint şi case prea măreţe, multe
turme de dobitoace, robi şi roabe, mulţime nenumărată de haine de mare preţ,
de mătase ţesute cu fir, podoabe de aur şi tot felul de mărgăritare şi de
pietre scumpe şi stălucea cu mărimea bogăţiei.
Acestea văzîndu-le, Sfînta Anisia zicea: "Cum ne vom mîntui
întru atîtea bogăţii pămînteşti? Cum vom călca capul balaurului şi cum ne
vom dezbrăca de înşelăciunea lui ca de haină? Însă ştiu ce voi face. Împotriva
balaurului voi face meşteşug de balaur; că el, în toţi anii, dezbrăcîndu-se
de pielea lui cea veche, se înnoieşte; deci să ne dezbrăcăm şi noi de felurile
bogăţiei, pentru că acestea mai vîrtos vatămă pe cei ce le cheltuiesc, iar
pe cei ce le strîng îi omoară cu otravă nevindecată, apoi pe cei lacomi şi
nedarnici îi leagă cu funiile şi cu cursele lor. Cîştigarea moşiilor îndeamnă
spre mînie şi aduce vicleană strîngere şi mincinoase măsuri. Hainele cele
de mult preţ învaţă umblarea cu mărire deşartă şi ne vînează spre păcat. Salbele
cele de aur şi ghirlandele deprind grumajii cu mîndrie şi poftesc să fie văzuţi
şi slăviţi.
Deci, aşa să facem cu dînsele: să fim stăpîni ale lor după
fire, mai înainte pînă a nu ne stăpîni ele pe noi mai presus de fire. Voi
fi dar cu adevărat doamnă, bine cheltuindu-le pe ele şi abătîndu-mă de la
ispitele cele ce se nasc printr-însele. Le voi da spre îndestularea văduvelor
şi săracilor şi ca într-o comoară le voi pune pe ele. Căci credincios este
Domnul, Cel ce pe toate le primeşte în mîna Sa şi nu numai îndoit, ci însutit
va răsplăti, cu adăugirea vieţii celei veşnice.
Să împărţim toate, ca pe toate să le primim întregi cu înmulţire
însutită. Apoi, vînzîndu-le, să căutăm Crucea, căci împărţindu-le cu înlesnire
vom merge spre Hristos. Cele pămînteşti cu pămîntul să le lăsăm, ca să vieţuim
cu îngerii în ceruri. Să fugim de viaţa aceasta pierzătoare şi plină de necurăţenie
şi să poftim nevoinţele cele duhovniceşti şi viaţa cea nepieritoare. Să schimbăm
cele vremelnice pe cele veşnice, să cinstim nunta cea nestricată, să petrecem
întregi şi să păzim zidirea curată a Ziditorului, iar pecetea fecioriei să
o închinăm neatinsă lui Hristos, ca atunci cînd va veni să afle grădina încuiată,
izvorul pecetluit şi nicidecum tulburat. Acum cînd este tîrgul, să facem negustorie.
Goana şi necazurile să-mi mijlocească slavă, tiranii şi muncile să-mi deschidă
mîngîierea raiului; iar rănile şi temniţele să mă ducă în cămara lui Hristos,
pentru că nu numai ale bărbaţilor sînt răsplătirile, ci şi ale femeilor".
Acestea grăind întru sine, se ruga cu lacrimi, zicînd: "Doamne
Iisuse Hristoase, lumina mea şi izvorul nemuririi, rădăcina curăţeniei, Cel
zămislit negrăit în pîntecele Fecioarei şi Care după naştere pe Maica Ta cea
Preacurată ai păzit-o fără prihană, bunule Doamne, dă-mi ca să nu rămîn afară
de ceata feciorească, să nu fiu lipsită de cămara Ta. Rînduieşte-mă în numărul
fecioarelor cele înţelepte şi mă învredniceşte cu făclie nestinsă să te întîmpin
pe Tine, ca fără prihană, săvîrşindu-mi nevoinţa, să fiu părtaşă slavei Tale".
Aşa rugîndu-se Sfînta Anisia, îndată a vîndut toate, nu la
preţul care se cuvenea şi nici a face tîrg, ci numai aşa zicea către negustori:
"Vezi că lucrurile care se vînd sînt ale săracilor şi ale scăpătaţilor; deci
dă preţul cît este cu drept, ca împreună şi ţie să-ţi cumperi oarecare răsplătire,
căci drept este Domnul şi dreptatea iubeşte şi răsplăteşte după dreptate".
Vînzîndu-şi toată bogăţia, preţul cel luat îl împărţea săracilor
şi celor ce pătimeau prin legături, umblînd prin toate temniţele şi nu numai
dîndu-le cele de trebuinţă, ci mai vîrtos slujindu-le cu mîinile sale acelora
care, după primirea muncilor şi a rănilor, nu puteau ca să-şi slujească lor.
Ba încă vindeca pe unii ca aceştia, ungîndu-i cu balsamuri, legîndu-le rănile
şi mîngîind pe cei mîhniţi, apoi şi pe bolnavii cei ce zăceau pe paturi îi
cerceta şi din averea sa le ajuta lor. Umbla pe uliţe şi pe drumuri şi pe
cîţi afla prin gunoaie tăvălindu-se, săraci sau bolnavi, acelora cu mînă îndurată
le da mult ajutor şi uşurare. Şi grăia întru sine: "Să nu-mi fie mie a căuta
dulceţi şi mîngîieri întru bogăţii, care nici ca o picătură de apă nu se vor
afla la ziua judecăţii".
Împărţindu-le toate pînă la banul cel de pe urmă şi nelăsîndu-şi
nimic, s-a închis într-o casă şi lucra cu mîinile sale, cîştigînd hrana cea
de nevoie trupului, prin osteneala sa şi întru sudoarea feţii sale mîncînd
pîine, ascultînd astfel pe apostolul care găieşte: Cel ce nu lucrează să
nu mănînce, pentru că cuviincios lucru este a se hrăni din osteneala mîinilor
sale. Şi se îndeletnicea în rugăciuni şi în posturi, vieţuind ca o fiinţă
fără de trup, căci se deprinsese în asprime şi în nevoinţă, toate zilele petrecîndu-le
în osteneli şi în citirea dumnezeieştilor cărţi, iar nopţile în citirea psalmilor
şi în alte rugăciuni. În loc de pat avea pămîntul şi în loc de aşternuturi
moi, o rogojină, iar în loc de învelitori calde, o zdreanţă proastă; şi dormea
foarte puţin, căci grăia întru sine: "Nu fără primejdie este mie a dormi cînd
vrăjmaşul meu este cu trezire".
Mai multe lacrimi vărsa decît bea apă, suspinările ei erau
mai multe decît cuvintele cele grăite de dînsa, apoi atît era de cuprinsă
de dragostea cea dumnezeiască, încît cînd îşi pleca genunchii la rugăciune
i se părea a cădea la picioarele Mîntuitorului, sărutîndu-le şi ştergînd cu
părul capului ei praful de pe picioarele Domnului. Nişte cugete ca acestea
năşteau într-însa izvoare de lacrimi, asemenea aceleia care a spălat cu lacrimi
picioarele Stăpînului şi le-a şters cu părul capului. Ea avea neîncetată dorinţă
a se dezlega şi a vieţui cu Hristos. Se bătea în piept şi se ruga, zicînd:
"Atotputernice Doamne, Dumnezeule, Părintele Unuia Născut
Fiului Tău, Iisus Hristos, al Domnului Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru,
Cela ce şezi pe scaunul slavei Tale, Căruia Îţi slujesc mii de mii de arhangheli
şi mii de mii de îngeri îţi stau înainte, supunîndu-se poruncii Tale: scaunele,
domniile, începătoriile, stăpîniile, pe care Te laudă heruvimii şi Te măresc
serafimii neîncetat cîntînd întreită cîntare. Tu pe duhurile care nu se plecau
Ţie le-ai cufundat în tartarul cel prea adînc şi pe balaur, care s-a lipit
de darul Tău, l-ai legat cu legături nedezlegate şi scaunul lui l-ai surpat
la pămînt şi de la slujba cea cerească l-ai izgonit, lipsindu-l de viaţa cea
fericită, iar cu moartea cea cu defăimare a Crucii, ai surpat mîndria aceluia.
Tu din sînurile Tale cele fără prihană ai trimis la noi pe
Dumnezeu Cuvîntul, Care era mai înainte de veci, pe Mîntuitorul sufletelor
noastre, Cel născut prin umbrirea Duhului Sfînt şi din Maria Fecioara, Care
printr-Însul ai căutat oaia cea rătăcită, ai întărit pe cea neputincioasă
şi ai vindecat pe cea zdrobită. Pe Tine Te chem, eu smerita şi păcătoasa roaba
Ta, cu toată inima mea. Tu, Cel ce ştii gîndurile fiecăruia, focul cel aruncat
în lume de Unul Născut Fiul Tău l-ai aprins în inima mea şi scînteia credinţei,
care este în mine, ai schimbat-o în făclia dragostei. Vino să mă mîntuieşti,
pe mine, nevrednica roaba Ta, pentru că pe Tine Te doresc, pe Tine Te caut
şi de Tine mă lipesc din toată inima mea.
Doamne Dumnezeule, Fiule, primeşte rugăciunea mea cea adusă
Ţie, cu inimă zdrobită şi cu duh de smerenie. Nu mă trece cu vederea pe mine,
pentru care, o! Iisuse Hristoase, ai fost pironit pe cruce şi lovit peste
obraz; pentru care ai băut oţet cu fiere şi ai gustat moartea amară şi a treia
zi ai înviat din morţi, Te-ai înălţat la cer şi şezi de-a dreapta Tatălui.
Nu mă ruşina, nici nu mă lepăda din numărul roabelor Tale,
ci învredniceşte-mă ca o creştină a mă mîntui prin semnul Sfintei Tale Cruci.
Fă-mă părtaşă patimilor Tale, săvîrşind în mine voia Ta, ca să fiu credincioasă
a mă arăta feţei Tale. Tu mă păzeşte, pătrunde cu frica Ta trupul meu, căci
de judecăţile Tale m-am temut. Închide ochii mei ca să nu vadă deşertăciunea,
ci mai bine mă rog Ţie, deschide-i ca să cunosc minunile din legea Ta, căci
spre Tine sînt aruncată din pîntecele maicii mele. Tu eşti Domnul meu; tatăl
meu şi maica mea m-au părăsit, iar Tu, Doamne m-ai primit.
Îndreptează paşii mei ca să nu mă umplu de ruşine, eu roaba
Ta; fă cu mine semn spre bine şi împlineşte cererea mea, pentru că înaintea
Ta este toată dorirea mea şi suspinul meu de la Tine nu s-a tăinuit. Iarăşi
către Tine mă rog, Dumnezeule părinte, ajută-mi ca să nu se afle prihană în
mine, roaba Ta, căci Ţie mă aduc punîndu-mă pe altarul mărturisirii şi al
smereniei mele, să fiu primită ca o ardere de tot; astfel să fie jertfa mea
înaintea Ta. Învredniceşte-mă a urma Mielului Tău, Celui fără prihană, lui
Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tine şi cu Duhul Sfînt, se cuvine slava,
cinstea şi puterea în veci. Amin".
Astfel rugîndu-se, s-a sculat şi a însemnat tot trupul său
cu semnul crucii. Acestea văzînd necuratul balaur, nu răbda viaţa ei cea îngerească
şi cerească, căci acum o vedea petrecînd cu duhul în cer şi cu toată inima
dorind a pătimi pentru Hristos şi scrîşnea asupra ei cu dinţii săi, se ispitea
a clăti şi răsturna casa ei. Dar văzînd-o de pretutindeni îngrădită cu semnul
crucii, fugea fiind izgonit cu bătăi nevăzute. Însă vrăjmaşul aducea sfintei
uneori lenevire, iar ea cu neîncetată rugăciune, ca cu un zid îngrădindu-se,
îndată risipea vicleşugul lui. De aceea se mîhnea duşmanul adevărului şi zicea:
"Vai, mie, ticălosul! Eu pe îngeri din cer i-am atras cu
mine împreună şi uriaşi am supus, iar acum de tineri şi de fecioare mă fac
de ruşine, pentru că pe moarte ca pe viaţă o iubesc şi printr-însa încununîndu-se,
aleargă la cer şi apoi îmi lasă lumea nelocuită. Pe mine mă mîngîie sîngele
mucenicilor celor omorîţi, dar credinţa şi nevoinţele lor, mărturisirea care
o fac au schimbat cetăţi întregi şi neamuri. Locaşurile mele se risipesc,
se răstoarnă jertfele, popii mei s-au trîndăvit, care mai înainte se înveseleau
şi se înfinge Crucea pretutindeni, spre pierderea mea. De acum cade împărăţia
mea, pentru că acei care sînt în munci veseli şi în morminte înfricoşaţi,
mă ard, mă bat, mă izgonesc de pretutindeni; iar ceea ce era de mine aflat
asupra lor, aceea s-a aflat spre mai marea mea nevoie. Dar ştiu ce voi face,
căci am aflat o măiestrie asupra lor".
Vrăjmaşul îndată află un meşteşug într-acest chip: Vrînd
zavistnicul să îngroape în ţărîna uitării slava sfinţilor mucenici, ca să
nu-şi mai aducă de dînşii aminte neamul cel mai de pe urmă, a făcut să rămînă
pomenirea lor fără ştire şi fără scrisoare. Deci a rînduit ca fără judecată
şi fără ispitire să fie omorîţi creştinii nu de împărat şi de ighemoni, ci
de poporul cel mai prost şi mai defăimat, nepricepînd înrăutăţitul, că lui
Dumnezeu îi place mai mult bunăvoirea decît cuvintele.
Maximian, prin învăţătura diavolească, singur omorînd mulţime
de creştini, s-a arătat ca şi cum ar fi slăbit, săturîndu-se de sîngele vărsat,
ca o fiară care mănîncă mult şi se satură şi îi e greu să mai bea sînge nevinovat,
atunci ca şi cum ar fi blîndă nu bagă de seamă fiinţele care trec pe lîngă
ea. Aşa şi tiranul acela necurat, urîndu-i-se a mai omorî singur, a început
a arăta blîndeţe prefăcută, şi zicea: "Nu sînt vrednici creştinii ca să fie
omorîţi înaintea ochilor împărăteşti, căci ce trebuinţă este a-i ispiti pe
dînşii, iar cuvintele şi faptele lor a le scrie? Că acestea din neam în neam
se vor citi şi se vor povesti de acei care vor fi vătămaţi cu aceeaşi credinţă
creştină şi se va face pomenirea lor în veac. Pentru ce să nu poruncesc ca
să fie înjunghiaţi ca nişte dobitoace, fără ispitire şi fără scrisoare, ca
moartea lor să fie neştiută, iar pomenirea lor să piară în tăcere".
Astfel, necuratul împărat sfătuindu-se, îndată a dat poruncă
pretutindeni, ca oricine poate să omoare pe creştini, fără frică, netemîndu-se
pentru acea ucidere de vreo judecată sau pedeapsă. Deci, se omorau creştinii
pretutindeni, fără număr, în toate zilele şi în tot ceasul, peste tot locul,
în toate cetăţile, pe uliţi şi drumuri, prin case şi prin tîrguri. Fiecare
cum întîlnea pe cineva şi cunoştea că este creştin, îndată fără să zică ceva
îl lovea cu orice s-ar fi întîmplat, sau îl înjunghia, sau cu sabia îl tăia,
sau cu piatra, cu lemn şi îi omorau ca pe nişte fiare sau dobitoace, încît
se împlinea Scriptura: Că pentru Tine ne omoară toată ziua, socotitu-ne-am
ca nişte oi de junghiere.
În acea vreme a obişnuitei ucideri, Sfînta fecioară Anisia,
arzînd cu inima ca să moară pentru Hristos, fiind mişcată de duh, a ieşit
din casa sa, voind să meargă la biserica Domnului. Intrînd pe poarta ce se
numea a Casantrionei, se auzea gîlceavă în popor, căci se prăznuia de păgîni
în acea zi praznicul Soarelui, cu aducere de jertfe necurate. Şi iată unul
din ostaşii împărăteşti venea asupra ei şi a oprit-o zicînd: "Stai, fecioară,
spune-mi unde mergi?". Ea, văzîndu-l fără rînduială şi fără ruşine şi socotindu-l
a fi ispită a vrăjmaşului, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci înaintea ochilor
lui. Acela ca o fiară - căci cu adevărat era mai cumplit decît fiara - neruşinîndu-se
de tăcerea cu multă înţelepciune a fecioarei şi socotindu-se pe sine a fi
ocărît şi trecut cu vederea, a prins-o ca un lup pe oaie şi cu glas cumplit
o întreba: "Cine eşti şi de unde vii?"
Mieluşeaua lui Hristos, voind să scape din mîinile lui şi
din căutarea cea fără de rînduială, cu răspunsuri blînde se silea a se izbăvi
de dînsul, zicînd: "Sînt roaba lui Hristos şi merg la biserică". Acela fără
de ruşine, îndemnîndu-l diavolul care era într-însul, a zis: "Nu te voi lăsa
să te duci acolo, ci te voi duce la jertfele zeilor noştri, căci pe Soare
îl cinstim astăzi". Aceasta zicînd, i-a luat cu sila acoperămîntul de pe capul
ei, vrînd să-i descopere bine faţa. Ea, întorcîndu-se cu bărbăţie şi nelăsîndu-se
ocărîtă, a scuipat în faţa lui, zicînd: "Să te certe pe tine Iisus Hristos
al meu, diavole". Iar el, umplîndu-se de iuţime şi numele lui Hristos nerăbdînd
a-l auzi, a scos sabia cu care a lovit-o în coastă şi a străbătut printr-însa.
Sfînta fecioară, îndată căzînd la pămînt, cu vărsarea sîngelui ei şi-a dat
şi sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos, Dumnezeul său, pe Care Îl iubea
şi dorea cu osîrdie, să moară pentru El, în toate zilele vieţii sale.
Poporul care o vedea moartă, trecea pe alăturea şi plîngea,
pe de-o parte pentru jertfa tinereţilor ei şi pentru cumplita moarte, iar
pe de alta cîrtea asupra poruncii împărăteşti fără de Dumnezeu, că a făcut
judecată nedreaptă, ca să piardă pe poporul cel nevinovat. Iar cinstitele
ei moaşte luîndu-le creştinii şi îngrijindu-le cu cinste, le-a îngropat ca
la două stadii de poarta ce se numea Casandrionei, din partea stîngă a drumului
de obşte, unde mai pe urmă au zidit o casă de rugăciune peste dînsa. Acestea
s-au făcut stăpînind Maximian, iar peste noi împărăţind întru nesfîrşiţii
veci Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul
Duh, I se cuvine cinstea şi slava în veci. Amin.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie
Cuvinte cheie: Sfinta Mucenita Anisia fecioara, Anisia fecioara
Cautare:
Vizualizari: 1605
Id: 2057
Imagine:
Share:
