Pe timpul împărăţiei lui Adrian (117-138), împăratul rău-credincios al romanilor, era în Roma o văduvă de neam italian, anume Sofia, al cărei nume se tîlcuieşte "înţelepciune". Aceasta, după numele său, petrecea viaţa în credinţă creştinească, cu înţelepciune; o astfel de înţelepciune o laudă apostolul Iacov zicînd: "Înţelepciunea cea de sus întîi era curată, apoi paşnică, blîndă, bineplăcută, plină de milă şi de roade bune" (3,17). Această înţeleaptă Sofia, cînd trăia în însoţire legiuită, a născut trei fiice, cărora le-a pus numele celor trei virtuţi evanghelice: pe cea dintîi a numit-o Pistis (Credinţa), pe a doua Elpis (Nădejdea), pe a treia Agapi (Dragostea). Că ce altceva avea să nască înţelepciunea cea creştinească, dacă nu bunătăţile cele plăcute lui Dumnezeu? Dar, după naşterea acestor trei fiice a rămas văduvă în curînd, şi vieţuia cu dreaptă credinţă, plăcînd lui Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu postul şi cu milostenia înconjurată de cele trei fiice ale sale. Pe acestea le creştea într-o astfel de învăţătură, pe care ar fi putut să le-o dea numai o mamă aşa înţeleaptă, că purtînd numele bunătăţilor celor mari evanghelişti, nu trebuia mai mult decît să le deprindă pe fiecare din ele cu practica virtuţii al cărei nume îl purta, ceea ce s-a şi făcut. Crescînd ele cu anii, creşteau într-însele şi bunătăţile; şi au învăţat bine cărţile proorocilor şi ale apostolilor, s-au deprins la cuvintele învăţăturilor şi se nevoiau la citire, la rugăciune şi la osteneli casnice, supunîndu-se sfintei, de Dumnezeu înţelepţitei lor mame, sporind şi înaintînd de la o faptă bună la alta şi mai bună şi se suiau din ce în ce mai sus pe treptele scării morale.

    Atunci, toţi şi-au întors ochii spre dînsele pentru frumuseţile lor cele prea mari şi pentru acea bună înţelegere desăvîrşită, că străbătuse vestea prin tot Imperiul Roman de frumuseţea lor ceea ce covîrşea, izvorînd din înţelepciune. Auzind despre aceasta, Antioh eparhul dorea să le vadă pe ele şi, văzîndu-le, s-a înştiinţat că sînt creştine, pentru că nu-şi tăinuiau credinţa lor cea în Hristos şi nu se îndoiau în nădejdea lor cea spre Hristos şi nici nu-şi împu-ţinau dragostea lor cea spre Hristos, ba încă mai luminos măreau înaintea tuturor pe Hristos, iar de idolii cei de Dumnezeu urîţi se îngreţoşau. Acestea toate le-a spus Antioh împăratului Aelius Adrian, iar el îndată a trimis slugile ca să le cheme pe ele la sine. Deci, mergînd slugile la casa Sofiei, au aflat pe maică îndeletnicindu-se cu învăţătura fiicelor sale; şi o chemară pe ea cu fiicele la împărat. Iar ele, cunoscînd pricina chemării lor, toate se aşezară la rugăciune, zicînd: "Tu, atotputernice Dumnezeule, rînduieşte pentru noi după sfîntă voia Ta şi nu ne lăsa pe noi, ci ne dă nouă ajutorul Tău cel sfînt, ca să nu se înfricoşeze inima noastră de prigonitorul cel mîndru, să nu ne temem de muncile lui cele înfricoşate, să nu ne spăimîntăm de moartea cea amară şi să nu ne rupă pe noi cu nimic de la Tine, Dumnezeul nostru!" Şi după rugă-ciune, închinîndu-se lui Dumnezeu, au ieşit toate patru, maica cu fiicele, luîndu-se de mîini ca o cunună împletită. Şi mergeau, căutînd adeseori spre cer, cu suspinuri şi cu rugăciunea în taină, încredinţîndu-se la ajutorul Celuia ce a poruncit "să nu ne temem de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă".

    Apoi, ajungînd la palatele împărăteşti, s-au însemnat cu semnul crucii zicînd: "Ajută-ne nouă, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău cel sfînt". Şi au stat înaintea îm-păratului celui ce şedea pe scaun în mîndria sa, pe care văzîndu-l, i-au dat cinstea cea cuviincioasă. Şi şedeau ca şi cum erau chemate la un ospăţ; au venit cu bucurie pentru Domnul lor la cercetare, fără nici o temere, cu feţele luminoase, cu inimi îmbărbătate şi cu ochii veseli privind spre toţi. Văzînd împăratul feţele lor cinstite, luminate şi neînfricoşate, a întrebat pe maică de neam, de nume şi de credinţă. Iar ea, înţeleaptă fiind, cu pricepere răspundea, încît toţi cei ce auzeau se mirau de o înţelepciune ca aceea a ei. Pome-nind puţin de neamul şi de numele său a început a grăi pentru Acela pe "al cărui neam cine-l va spune" se va mîntui şi la al cărui nume toţi sînt datori să se închine. Şi mărturisea credinţa sa cea în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi roabă se numea Aceluia şi în numele Lui se lăuda. "Acesta - zicea - îmi este numele cel cinstit, în care mă laud că sînt creştină". Încă a spus că şi pe fiicele sale lui Hristos le-a logodit, ca curăţia lor neîntinată să o păzească ne-stricăciosul Mire, Fiului lui Dumnezeu. Văzînd împăratul pe aceas-tă femeie înţeleaptă, şi nevrînd atunci ca să zăbovească cu dînsa la vorbă multă şi să facă judecată, a amînat-o pe altă dată, iar acum, deocamdată, le trimise pe cîteşipatru la o femeie de neam bun, anume Palladia, încredinţîndu-i-le ca să le păzească şi a treia zi să le aducă pe ele la judecată.

    Atunci maica, petrecînd în casa Palladiei şi avînd vreme de ajuns pentru învăţătura fiicelor sale, le încuraja pe ele ziua şi noaptea şi învăţîndu-le cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, le zicea: "Fiicele mele iubite! Acum este vremea nevoinţei voastre, acum a sosit ziua ca să vă faceţi mirese Mirelui vostru Celui fără de moar-te, ca după numele vostru să vă arătaţi către dînsul credinţa voastră cea tare, nădejdea cea neîndoită şi dragostea cea nefăţarnică, care niciodată nu cade! Acum a venit ceasul veseliei voastre, ca să vă încununaţi prin cununa mucenicească cu preaiubit Mirele vostru şi cu dînsul în cămara Lui prea luminoasă să intraţi, în glas de bucu-rie. Fiicele mele, să nu vă cruţaţi trupurile voastre cele tinere pen-tru cinstea lui Hristos, să nu jeliţi floarea tinereţelor voastre celor frumoase, pentru cel mai frumos ca podoaba şi decît fiii omeneşti, nici să vă mîhniţi de lipsirea vieţii acesteia vremelnice, pentru viaţa cea veşnică. Pentru că nepreţuitul vostru Mire ceresc, Iisus Hristos, este sănătate veşnică, frumuseţe negrăită şi viaţă fără de moarte. Şi cînd trupurile voastre pentru dînsul vor fi chinuite spre moarte, el le va îmbrăca pe ele în nestricăciune şi rănile de pe trupurile voas-tre le va lumina ca stelele cerului. Cînd frumuseţile voastre vor fi luate prin chinurile îndurate pentru Dînsul, El vă va înfrumuseţa pe voi cu cereasca frumuseţe pe care ochiul n-a văzut-o. Iar cînd vre-melnica voastră viaţă o veţi pierde, punîndu-vă sufletele voastre pentru Domnul vostru, apoi El viaţa cea fără de sfîrşit vă va dărui vouă, în care vă va mări pe voi în veci înaintea Tatălui său cel ceresc şi înaintea sfinţilor Lui îngeri şi de toate cereştile duhuri vă veţi numi mirese şi mărturisitoare ale lui Hristos; pe voi vă vor lăuda toţi cuvioşii, de voi se vor veseli înţeleptele fecioare şi vă vor primi în ceata lor.

    Dulcele mele fiice! Să nu vă mlădiaţi a fi amăgite de înşelă-ciunile vrăjmaşului, pentru că, precum mi se pare, mult vrea să vă îmbuneze pe voi împăratul şi să vă făgăduiască mari daruri şi să vă pună înainte mărire, bogăţii, cinste şi toată frumuseţea şi dulceaţa lumii acesteia stricăcioase şi deşarte. Să nu iubiţi nimic dintr-acestea, că toate se sting ca fumul, ca praful de vînt se spulberă, ca floarea şi ca verdeaţa ierbii se veştejesc şi în ţărînă se sălăşluiesc. Nici să vă înfricoşaţi cînd veţi vedea cumplitele chinuri, pentru că puţin pătimind şi pe vrăjmaşul biruindu-l, în veci veţi dănţui. Şi cred Dumnezeului meu Iisus Hristos că nu vă va lăsa pe voi, cele ce pentru Dînsul pătimiţi, Cel ce a zis: "De va şi uita femeia pe fiii pîntecelui său, dar Eu nu vă voi uita pe voi". Ci nedepărtat va fi de voi întru toate chinurile voastre, privind nevoinţele voastre, în slă-biciunea voastră şi împletindu-vă cununa răsplătirii voastre. O, fii-cele mele cele bune! Gîndiţi-vă la durerile mele pe care le-am avut la naşterea voastră. Aduceţi-vă aminte de ostenelile mele pe care în vremea prunciei le-am suferit la creşterea voastră. Aduceţi-vă amin-te şi de bunătăţile mele, cu cîtă dragoste v-am învăţat pe voi frica de Dumnezeu şi să mîngîiaţi bătrîneţele mamei voastre prin acea statornică şi bărbătească mărturisire a voastră a lui Hristos. Pentru că aceasta îmi va fi mie veselie, bucurie, cinste şi laudă între toţi credincioşii, cînd mă voi învrednici să mă numesc mamă de muce-niţe, cînd vă voi vedea pe voi că viteze răbdaţi pentru Hristos şi, mărturisind cu îndrăzneală numele cel sfînt al Lui, pentru dînsul muriţi. Atunci se va mări sufletul meu şi, bucurîndu-se duhul meu, se vor întări bătrîneţele mele. Atunci îmi veţi fi mie adevărate fiice cînd, învăţăturile mamei voastre ascultîndu-le, veţi suferi pentru Domnul nostru pînă la sînge şi veţi muri pentru dînsul cu osîrdie".

    O învăţătură ca aceasta a mamei lor ascultînd-o fiicele cu u-milinţă, li se înfierbînta inima şi se bucurau cu sufletul, aşteptînd vremea muceniciei ca ceasul cel de nuntă. Pentru că ramuri fiind a-le rădăcinii celei sfinte, cu tot sufletul doreau acelea aceasta, la ca-re le povăţuia pe ele înţeleapta lor mamă, Sofia. Şi pecetluindu-se cuvintele ei în inimile lor, se împodobeau, ca la o cămară, la ne-voinţa mucenicească şi, îngrădindu-se cu credinţă, se întăreau cu nădejde, aprinzînd într-însele focul dragostei către Domnul. Şi una pe alta încurajîndu-se, făgăduiau mamei lor ca toate cuvintele ei cele folositoare de suflet să le pună la lucru, cu ajutorul lui Hristos.

    Sosind a treia zi, au fost duse la judecată înaintea păgînului împărat. Iar el, socotind că fecioarele fiind tinere, vor asculta lesne cuvintele lui cele înşelătoare, a început a grăi către dînsele aşa: "Eu, fiicelor, văzînd frumuseţea voastră şi cruţînd tinereţele voas-tre, vă învăţ pe voi părinteşte să vă închinaţi zeilor celor ce stăpî-nesc lumea. Şi de mă veţi asculta pe mine şi de veţi îndeplini această poruncă, apoi fiice ale mele vă voi numi pe voi, voi chema eparhii şi ighemonii şi pe toţi sfetnicii mei şi înaintea lor vă voi face pe voi fiice ale mele şi de către toţi veţi fi cinstite şi lăudate. Iar de nu mă veţi asculta şi de nu vă veţi supune poruncii mele, apoi în multe rele veţi cădea şi veţi duce în primejdie bătrîneţele mamei voastre şi voi înşivă veţi pieri în acea vreme, în care aţi pu-tea să vă veseliţi, petrecînd în desfătări, în bunătăţi şi în bucuriile lumii acesteia. Că eu vă voi pierde pe voi cu rău şi mădularele voastre, sfărîmîndu-le, le voi arunca spre mîncare cîinilor şi veţi fi defăimate de toţi. Drept aceea, ascultaţi-mă pe mine, ca să vă fie vouă bine, că vă iubesc pe voi şi n-aş vrea ca să vă pierd frumu-seţea voastră şi să vă lipsesc pe voi de viaţa aceasta, ci fiice ale mele vreau să vă am pe voi".

    Deci, au răspuns sfintele fecioare, toate, cu o gură, zicînd: "Noi, tată avem pe Dumnezeul ceresc care se îngrijeşte de viaţa noastră şi miluieşte sufletele noastre. De Acela vrem să fim iubite şi ale Aceluia adevărate fiice căutăm să ne numim şi Aceluia închinîndu-ne şi păzind poruncile Lui, spre idolii voştri scuipăm, iar de îngrozirile tale nu ne temem. De aceea şi dorim să pătimim şi să răbdăm muncile cele amare pentru cel dulce Iisus Hristos, Dumnezeul nostru".

    Auzind împăratul un răspuns ca acesta, a întrebat pe mama, Sofia, de numele şi de anii lor, iar ea a zis: "Cea dintîi fiică a mea se numeşte Pistis şi are doisprezece ani; a doua, Elpida, are zece ani; iar a treia fiică se numeşte Agapi şi este de nouă ani". Şi se mira împăratul de acea vitejie a sufletului ce în puţini ani agoni-siseră şi de răspunsul dat cu pricepere şi îndrăzneală. Apoi, a înce-put pe cîte una, pe rînd, a le sili la păgînătatea sa. Întîi, pe cea mai mare soră, Pistis, o silea zicîndu-i: "Jertfeşte marii zeiţe Artemida!" Iar ea n-a vrut. Atunci a poruncit împăratul să o dezbrace pe ea şi să o bată tare. Iar chinuitorii bătînd-o fără de milă, îi ziceau: "Jert-feşte marii zeiţe Artemida!". Dar ea răbda ca şi cum nici n-ar fi fost trupul ei. Iar chinuitorii, nesporind nimic cu bătaia, i-au tăiat fragedul ei piept şi în loc de sînge a curs lapte din răni, şi toţi cei ce priveau la chinuirea ei se mirau de răbdarea şi de minunea aceasta, cum curgea din răni lapte, iar nu sînge. Şi clătinînd cu capetele, osîndeau în taină nerozia şi răutatea împăratului, zicînd: "Ce a greşit această frumoasă fecioară de pătimeşte aşa! O, vai de nebunia împăratului şi de cruzimea lui cea de fiară, care mănîncă fără de omenie nu numai pe oamenii cei bătrîni, dar şi pe copiii cei tineri!". După aceasta, chinuitorii aduseră un grătar de fier şi-l puseră pe un foc mare, şi grătarul s-a înroşit îndată ca un cărbune aprins, încît scăpăra scîntei; pe acela o puseră pe sfînta fecioară Pistis care, după ce a stat două ceasuri pe el şi rugîndu-se către Domnul său, nu s-a ars deloc, aşa încît toţi se mirau. O aruncară apoi într-o căldare care sta pe foc plină de smoală amestecată cu untdelemn şi foarte fiartă; şi nici acolo nu s-a vătămat, ci ca în apă rece şezînd, cînta lui Dumnezeu.

    Iar prigonitorul, neştiind ce să mai facă cu dînsa ca să o poată abate de la credinţa în Hristos, a hotărît asupra ei judecată de sa-bie de care auzind sfînta Pistis s-a umplut de bucurie şi a zis către mama sa: "Roagă-te pentru mine maica mea, ca să-mi săvîrşesc a-lergarea mea şi, trecînd la marginea cea dorită, să văd pe Domnul şi Mîntuitorul meu Cel iubit şi să mă îndulcesc de vederea Lui cea dumnezeiască". Iar către surori a zis: "Iubitele mele surori! Ştiţi cui ne-am făgăduit şi cui ne-am făcut mirese! Ştiţi că însemnate sîntem prin Sfînta Cruce a Domnului nostru spre veşnica Lui slujbă. Deci, să răbdăm pînă în sfîrşit. De o mamă sîntem născute, una ne-a hră-nit şi ne-a învăţat, deci unul şi acelaşi sfîrşit să primim, o voie să avem, ca unele care într-adevăr am ieşit din unul şi acelaşi pîntece. Iată eu vă voi fi vouă pildă, ca amîndouă după mine să veniţi la Mirele nostru cela ce la Sine ne chiamă pe noi". Acestea zicîndu-le a sărutat pe mama sa, aşijderea şi cu surorile, îmbrăţişîndu-se s-au sărutat şi a plecat să se pună sub sabie.

    Iar mama nu s-a mîhnit pentru fiica sa, căci atît mîhnirea inimii, cît şi durerea maicii cea pentru fii a fost biruită într-însa de dragostea cea către Dumnezeu. Şi numai de aceea ofta şi se în-grijea ca nu cumva vreuna din fiicele sale, înfricoşîndu-se de mun-că, să se lepede de Domnul tuturor şi zicea către Pistis: "Eu, fiica mea, te-am născut pe tine şi pentru tine am răbdat dureri. Pe acestea tu numai atunci mi le răsplăteşti mie bine, cînd vei muri întru mărturisirile lui Hristos, şi-ţi vei vărsa sîngele tău pe care din pîn-tecele meu l-ai luat pentru Hristos. Drept aceea să mergi la dînsul, iubita mea fiică, şi cu sîngele tău, roşindu-te, ca îmbrăcată fiind cu o haină mohorîtă să te arăţi frumoasă ochilor Mirelui tău şi pe mine, mama ta cea săracă, înaintea Lui să mă pomeneşti şi pentru surorile tale roagă-te Lui, ca să le întărească şi pe ele întru aceeaşi răbdare pe care tu o ai".

    Şi tăiară cinstitul cap al Sfintei Pistis. Iar mama a luat mult pătimitorul ei trup şi, sărutîndu-l pe el, se bucura şi slăvea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a primit pe fiica ei Pistis în cămara cea ce-rească.

    Iar păgînul împărat a adus de faţă pe cealaltă soră, pe sfînta fecioară Elpida, şi a zis către dînsa: "Fiică bună, rogu-mă ţie, as-cultă sfatul meu, că te sfătuiesc ca un tată, iubindu-te pe tine: în-chină-te Artemidei celei mari. Ai văzut muncile cele ale surorii tale celei mari şi ai privit la moartea ei cea amară; deci, să nu vrei şi tu să pătimeşti la fel. Să mă crezi pe mine fiică, că îmi este jale de tinereţile tale şi aş dori să te am pe tine fiică, de te-ai supu-ne poruncii mele". Iar Sfînta Elpida a răspuns: "Au doar, împărate, nu sînt soră aceleia pe care au ucis-o? Doar nu din aceeaşi mamă m-am născut? Doar nu cu acelaşi lapte m-am hrănit şi acelaşi botez am avut pe care l-a avut şi sora mea cea sfîntă? Împreună cu dînsa am crescut şi din aceleaşi cărţi şi aceeaşi învăţătură a mamei m-am învăţat a cunoaşte pe Unul Dumnezeu şi Domnul nostru Iisus Hristos şi întru dînsul a crede şi Lui Unuia a mă închina. Deci, să nu nădăjduieşti, împărate, că eu n-aş cugeta, n-aş gîndi sau n-aş vrea a merge pe aceeaşi cale pe care a plecat sora mea Pistis, la care sînt gata; ci numai nu zăbovi mult ostenindu-te cu cuvintele şi începe însuţi lucrul şi vei vedea că tot acelaşi este gîndul meu ca şi acela al surorei mele celei mai dinainte".

    Auzind împăratul un răspuns ca acesta a dat-o pe ea la chi-nuri şi dezbrăcînd-o pe ea slujitorii ca şi pe Pistis, au bătut-o fără milă, mult, încît s-au ostenit bătînd-o. Iar ea tăcea ca şi cum n-ar fi simţit durerile, fără numai privea spre fericita maica sa Sofia, care sta tot acolo, şi, cu vitejie spre pătimirea fiicei sale privind, cu tărie ruga pe Dumnezeu ca să dea fiicei sale răbdare multă. Apoi, după porunca împăratului celui fără de lege, o aruncară în foc, în care, ca şi cei trei tineri, nearsă fiind, lăuda pe Dumnezeu. După aceasta o spînzurară şi cu unghii de fier au strujit-o. Iar căzîndu-i carnea şi sîngele curgînd ca pîrîul din ranele ei ieşea oarecare minunată bună mirosire, şi zîmbea cu faţa luminoasă şi cu darul Sfîntului Duh strălucind şi batjocorind pe chinuitor că pe o copiliţă mică cum e ea nu putea să o biruiască, zicea: "Cu ajutorul lui Hristos, nu numai nu bag în seamă chinul, dar mai ales îmi place întru el, ca într-o dulceaţă a raiului, că dulce îmi este pentru Domnul meu. Iar pe tine chinuitorule, te aşteaptă munca cea fără de sfîrşit cu dia-volii, în gheena focului pe care în loc de Dumnezeu îi ai ţie". Cu aceste cuvinte întărîtîndu-se mai mult chinuitorul, a poruncit să gătească o căldare plină cu smoală amestecată cu seu şi dedesubt să-i dea foc, ca în căldura cea fiartă să o arunce pe sfîntă; fierbînd căldarea, cînd era să arunce pe sfînta într-însa, îndată căldarea s-a topit ca ceara şi s-a vărsat smoala ce clocotea într-însa şi seul cel fierbinte şi au ars pe toţi cei ce stau împrejur, căci atîta putere făcătoare de minuni a lui Dumnezeu era întru Sfînta Elpida.

    Dar prigonitorul văzînd toate acestea, n-a vrut să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pentru că inima lui a întunecat-o diavolescul întunerec şi rătăcirea pierzătoare şi se ruşina văzîndu-se batjocorit de o copiliţă aşa mică. Apoi, nevrînd ca să rabde mai mult ruşinea aceea, a osîndit-o pe ea la tăiere. Fecioara, auzînd de sfîrşitul său, a alergat cu bucurie la mama sa, zicînd: "Fii liniştită, mama mea! Să fii sănătoasă si să pomeneşti pe fiica ta". Iar mama, cuprinzînd-o pe ea, o săruta, zicîndu-i: "Fiica mea, Elpida, binecuvîntată eşti tu de Domnul Dumnezeu Cel de sus, spre care nădăjduieşti şi sîngele tău pentru Dînsul să nu-l cruţi. Mergi dar la sora ta Pistis şi cu dîn-sa să stai înaintea Dumnezeului tău". Apoi sărutîndu-se Elpida cu sora sa Agapi, care privea la sfîrşitul ei, zise către dînsa: "Să nu rămîi aici, sora noastră, ci să grăbeşti a veni ca împreună să stăm înaintea Sfintei Treimi". Apoi s-a apropiat de trupul cel mort, tăiat, al Sfintei Pistis, sora sa, şi cuprinzîndu-l pe el cu dragoste, din fire spre lacrimi se pleca, iar din dragostea cea întru Hristos spre bucu-rie era îndemnată. După aceea şi-a plecat sfîntul său cap sub sabie şi tăiară pe Sfînta Elpida. Iar mama a primit trupul ei şi proslăvea pe Dumnezeu, bucurîndu-se de o vitejie ca aceasta a celor două fiice ale sale, vitejie la care şi pe a treia fiică o îndemna cu cuvinte dulci şi cu înţelepte sfaturi.

    Apoi, chemînd prigonitorul pe a treia fecioară, Agapi, o în-demnă pe ea, ca şi pe cele două, ca să se depărteze de Cel răstignit şi să se închine Artemidei. Dar în zadar s-a ostenit înşelătorul pen-tru că cine avea să rabde mai mult pentru Domnul cel iubit al său, precum Agapi, care se tîlcuieşte "dragoste", de vreme ce este scris: "tare ca moartea este dragostea, apa cea multă nu poate să stingă pe dragoste şi chiar rîurile nu o vor îneca pe ea"? Că n-au stins focul dragostei celei către Dumnezeu în această fecioară apele cele multe ale dulceţilor lumeşti şi nu o înecară pe ea rîurile primejdiilor şi ale chinurilor, ba încă se da pe faţă dragostea ei cea mare prin aceea că era gata în orice vreme să-şi pună sufletul pentru iubitul său Iisus Hristos. Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca cineva să-şi pună sufletul pentru altcineva. Iar cunoscînd prigonitorul că nu poate să sporească nimic cu înşelăciune, a început a o chinui pe ea, vrînd ca în feluri de munci să despartă pe Agapi de dragostea lui Hristos. Ci sfînta alcătuia cu buzele cuvintele Apostolului: "Cine mă va despărţi de la dragostea lui Dumnezeu? Oare necazul sau strîmtoarea sau gonirea sau foamea sau golătatea sau primejdia sau sabia? În toate acestea biruiesc pentru cel ce m-a iubit pe mine" (Romani 8,35-37).

    Deci s-a început chinuirea ei aşa: a poruncit chinuitorul să o întindă pe ea la o roată şi cu toiege să o bată. Şi întinsă a fost sfînta atît de mult, încît din trupul ei cel tînăr se desfăceau mădularele din încheieturile lor şi, bătîndu-se, se roşea cu sîngele ca o porfiră, iar pămîntul se adăpa din sîngele ei ca din ploaie. Apoi arseră un cuptor foarte tare pe care, arătîndu-l sfintei, chinuitorul zicea: "O, fecioară, numai atîta să zici : Mare este zeiţa Artemida! ; şi-ţi voi da drumul. Iar de nu vei zice aceasta, îndată într-acel cuptor ars vei arde". Iar sfînta a zis: "Mare este Dumne-zeul meu Iisus Hristos! Iar Artemida şi tu cu dînsa, să pieriţi". Şi îndată prigonitorul mîniindu-se, a poruncit celor ce stau de faţă să o arunce în cuptor. Iar ea, neaşteptînd să o arunce cineva, singură s-a grăbit a intra; şi umbla prin mijloc nearsă şi ca la un loc de răcoare dănţuia cîntînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu. Iar din cuptor îndată a ieşit focul asupra necredincioşilor celor ce stăteau împrejurul cuptorului şi a ars pe unii prefăcîndu-i în cenuşă, iar pe alţii i-a pîrlit şi chiar pe împăratul, ajungîndu-l, l-a vătămat, încît a fugit departe de cuptor. Deci, se vedeau în acel cuptor şi alte oarecare fiinţe foarte luminoase dănţuind cu dînsa şi se prea mărea numele lui Hristos, iar necuraţii se ruşinau.

    Apoi, stingîndu-se cuptorul, a ieşit sfînta ca dintr-o cămară, mireasa cea frumoasă a lui Hristos, luminoasă şi sănătoasă. Prinzînd-o chinuitorii, după porunca împăratului, cu sfredele i-au găurit încheieturile, dar dumnezeiescul ajutor întărea pe sfînta în muncile acelea, încît n-a murit. Pentru că cine ar fi putut răbda acestea? Oricine îndată ar fi murit. Însă iubitul ei Mire, Iisus Hristos, o întărea pe ea ca şi necuraţii de mai mare ruşine să se umple, iar sfintei mai multă răsplătire să i se înmulţească şi să se proslăvească puterea cea tare a lui Dumnezeu în vasul cel slab. Mai pe urmă, prigonitorul bolnăvindu-se de pîrlirea aceea a focului, a poruncit să o taie pe sfînta cu sabia. Iar ea, auzind de tăierea sa, se bucura şi zicea: "Cum oare să binecuvîntez mult lăudatul numele Tău, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce mă iubeşti pe mine, roaba Ta, Agapi, că cu surorile mele mă rînduieşti pe mine, învrednicindu-mă ca aceleaşi munci pe care şi ele le-au pătimit pentru nu-mele Tău să le pătimesc!?" Iar mama ei, Sfînta Sofia, neîncetat se ruga lui Dumnezeu pentru a treia fiică a sa ca să-i dea ei răbdare pînă la sfîrşit şi zicea către dînsa: "A treia mlădiţă a mea, fiica mea cea prea iubită, nevoieşte-te pînă în sfîrşit, pentru că pe bună cale mergi, şi iată, ţi s-a împletit ţie cununa şi ţi s-a deschis cămara cea gătită, şi Mirele stă aşteptîndu-te pe tine şi privind de sus la nevoinţa ta. Cînd îţi vei pleca capul sub sabie, el să primească sufletul tău cinstit şi fără de prihană; să-l cuprindă şi să te odihnească pe tine cu ale tale surori. Încă să mă pomeneşti şi pe mine, mama voastră, în împărăţia Mirelui nostru, ca milostiv să-mi fie mie şi să nu mă lipsească pe mine de partea voastră şi de petrecerea împreună întru slava Sa cea sfîntă". Şi îndată o tăiară pe sfînta Agapi cu sabia.

    Iar maica luînd trupul ei, l-a pus într-o raclă frumoasă împreună cu trupurile sfintelor Pistis şi Elpida şi a împodobit tru-purile lor precum se cădea şi, punîndu-le într-o căruţă, le-a dus din cetate ca la cîteva stadii şi acolo cu cinste a îngropat pe fiicele sale, scăldate în lacrimi de bucurie, la un loc înalt. Apoi, însăşi ea, şezînd lîngă mormîntul lor trei zile, se ruga lui Dumnezeu cu umi-linţă şi a adormit cu somnul morţii în Domnul şi s-a îngropat de către credincioşi în acelaşi loc împreună cu fiicele cu care a avut parte de împărăţia cerească şi de încoronarea mucenicească, că deşi n-a suferit cu trupul, cu inima a pătimit mult pentru Hristos.

    Aşa de înţelepţeşte şi-a sfîrşit Sofia alergarea sa aducînd Sfintei Treimi în dar pe cele trei îmbunătăţite fiice ale sale, Pistis, Elpida şi Agapi! O, sfîntă şi dreaptă Sofie! Care dintre femei s-a mîntuit aşa prin naşterea de fii, precum tu, care ai născut nişte fiice ca acestea care Mîntuitorului s-au făcut mirese si pentru dînsul pătimind, cu dînsul acum împărăţesc şi se proslăvesc! Cu adevărat tu eşti mamă minunată şi vrednică de bună pomenire, că privind la cele cumplite şi amare chinuri şi la morţile fiicelor tale celor iubite, nimic nu te-a durut de dînsele ca pe o maică, ci cu atît mai mult te-ai bucurat de darul lui Dumnezeu, mîngîindu-te, şi singură le-ai învăţat pe ele şi le-ai rugat să nu-şi cruţe viaţa lor vremelnică, ci să-şi verse fără de cruţare sîngele pentru Hristos Domnul, de a cărui prea luminată faţă acum, prin vedere, te veseleşti la cer, cu sfintele tale fiice! Înţelepţeşte-ne şi pe noi ca să aducem roadele virtuţilor credinţei, nădejdei şi dragostei şi să ne învrednicim ca înaintea preasfintei, neziditei şi de viaţă făcătoarei Treimi să stăm şi să o slăvim pe ea în vecii vecilor. Amin.

    În această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Agatoclia, care de la stăpîna sa Arianca a pătimit multe răutăţi în opt ani pentru dreapta credinţă, cu pietre peste grumaz fiind bătută necontenit şi sfărîmîndu-i-se coastele cu ciocan de fier, mai pe urmă lipsindu-se de vremelnica viaţă, prin ardere de foc a trecut la viaţa cea veşnică.

    Şi pomenirea Sfintei Muceniţe Teodota care pe vremea împărăţiei lui Alexandru (222-235), de către Simblic prigonitorul a fost purtată prin multe cetăţi şi s-a chinuit cu multe cazne, apoi s-a sfîrşit de sabie în Niceea.

    Şi pomenirea sfinţilor mucenici o sută cincizeci şi şase, în Tir, cetatea Feniciei, pe timpul împărăţiei lui Diocleţian (284-305), chinuiţi de Viturin dregătorul, prin multe munci, pentru Hristos. Între ei erau şi doi episcopi din Egipt, Pelie şi Nil şi Zinon preotul, şi doi slăviţi bărbaţi, Patermuhtie şi Ilie, care, scoţîndu-li-se ochii şi tăindu-li-se pulpele, s-au sfîrşit prin foc.