Pătimirea şi viaţa Sfintei Muceniţe Evghenia Fecioara

    Aceste cuvinte ale Evgheniei au plăcut la amîndoi famenii şi, făcîndu-se noapte, au făcut după cum s-au sfătuit. Întorcîndu-se tîrziu către cetate, au pogorît pe Evghenia din caretă în taină, nesimţind nici unul din robi şi, ascunzîndu-se, au îmbrăcat-o în haine bărbăteşti, tunzîndu-i părul cel fecioresc şi au pornit către mănăstire. Domnul, dîndu-le vreme bine potrivită, a rînduit în acel ceas a fi venirea episcopului la mănăstire. Şi încă neajungînd la mănăstire fericitul episcop Elen, venea din Iliopoli, se apropia de mănăstire cu mulţime de popor. Era în Egipt obiceiul acesta: cînd veneau episcopii la mănăstirile şi la bisericile lor, mergea împreună cu dînşii şi poporul cu cîntări de laudă. Deci veneau cu Elen, episcopul, ca la zece mii de bărbaţi, unii mergînd înainte şi alţii urmîndu-i, cîntînd şi zicînd: "Calea drepţilor s-a îndreptat şi calea sfinţilor s-a pregătit". Auzind aceasta, Evghenia a zis către tovarăşii ei: "Luaţi seama la frumuseţea stihurilor ce se cîntă şi vedeţi că toate cuvintele se potrivesc pentru noi. Căci, cînd vorbeam de adevăratul Dumnezeu, am auzit cîntarea aceasta: Toţi zeii neamurilor sînt lucruri omeneşti, iar Domnul Care a făcut cerul şi pămîntul este atotputernic. Iar acum, cînd noi începem calea, întorcîndu-ne de la slujirea idolească şi dorim a veni către creştinătate - iată mii de oameni întîmpină cu glas cîntînd: Calea drepţilor s-a îndreptat şi calea sfinţilor s-a pregătit. Mi se pare că nu din întîmplare s-a făcut aceasta, ci după dumnezeiască rînduială. Aşadar, să luăm seama unde merge acest popor şi dacă se duce către aceeaşi mănăstire către care şi noi călătorim, să ne unim cu dînşii şi să mergem împreună, ca nişte tovarăşi ai lor, pînă ce ne vom cunoaşte cu dînşii".

    Alăturîndu-se poporului care mergea şi cînta, a întrebat pe unul din cei ce mergea: cine este bătrînul acela care merge călare pe asin în mijlocul poporului şi ce este înainte şi celui ce urmează? Şi a auzit de la acela drept răspuns, că este Elen, episcopul, care din tinereţe este creştin şi a crescut în mănăstire. Acesta, pe cînd era copil mic şi îl trimiteau la vecini să aducă foc, el aducea cărbunii aprinşi în haina sa şi nu se ardea haina, căci acest fel de sfinţenie avea chiar din copilăria sa.

    Nu cu mult înainte de aceste zile, s-a arătat în acele locuri un oarecare vrăjitor cu numele de Zarie, înşelînd pe popor cu multe şi mari vicleşuguri şi farmece. Acela zicea că episcopul Elen este mincinos, iar despre sine spunea că este trimis de Hristos, ca să fie învăţător al poporului. Şi adunîndu-se mulţimea poporului creştinesc, părintele nostru Elen a venit către cel pe care îl vedeţi, zicînd: "Auzim că Zarie este trimis de Hristos. Deci primeşte-l în prietenie sau dacă grăieşte minciuni, învinge-l cu cuvinte şi care din voi va fi biruitor în cuvinte, de acela ne vom lipi". Sfîntul episcop a primit să se întrebe în cuvinte cu Zarie, episcopul nădăjduind spre Hristos şi Zarie spre diavolii săi. Apoi s-a rînduit o zi pentru întrebarea ce avea să se facă, pentru care s-a pregătit locul în mijlocul cetăţii Iliopolei.

    Deci a venit Zarie cu meşteşugurile sale vrăjitoreşti şi a venit şi episcopul cu graiuri de Dumnezeu insuflate şi, binecuvîntînd pe popor, a zis: "Acum veţi cunoaşte puterile care sînt de la Dumnezeu". Şi întorcîndu-se către Zarie a început lupta în cuvinte. Dar deoarece vrăjitorul era mare meşter în minciunile sale şi mîndru, iar în grai era fără de rînduială, se sîrguia să aibă biruinţă nu prin adevăr, ci prin limbuţia cea fără de ruşine. Pentru aceea episcopul cel blînd şi fără de răutate, nu putea să biruiască cuvintele lui. Iar poporul se mîhnea, căci Zarie covîrşea în cuvinte pe episcop. Episcopul, văzînd aceasta, a cerut să fie puţină tăcere şi a zis către popor: "Acum desăvîrşit se cuvine a asculta învăţăturile lui Pavel, care grăieşte către ucenicul său Timotei: Să nu se lupte cineva în cuvinte, care nu sînt de nici o trebuinţă, ci mai mult servesc la risipirea celor ce aud. Dar ca să nu socotească cineva că această mărturie apostolească o aducem la mijloc - nu ca nişte păzitori adevăraţi, ci ca nişte fricoşi - să se aprindă un foc în mijlocul cetăţii, să intrăm amîndoi în para focului şi care din noi nu va arde, acela este trimis de Hristos".

    Acest cuvînt a plăcut poporului şi îndată s-a pregătit un foc mare; iar episcopul chemă pe vrăjitor în văpaie. Vrăjitorul a zis: "Intră tu mai întîi în văpaie, de vreme ce tu ai rînduit aşa". Sfîntul episcop, însemnîndu-se pe sine cu semnul Sfintei Cruci şi ridicîndu-şi mîinile, a intrat în mijlocul focului şi stînd în flacăra cea mare ca o jumătate de ceas, nu s-a ars deloc, că nici de părul lui, nici de haine nu s-a atins focul. Apoi a poruncit ca şi Zarie să vină la dînsul; dar acela, temîndu-se foarte, căuta să fugă. Dar poporul, apucîndu-l, l-a aruncat în foc şi a început îndată ticălosul a arde; şi desăvîrşit ar fi pierit, dacă nu l-ar fi izbăvit pe el episcopul Elen, deşi jumătate ars, însă abia viu. Aşa s-a izgonit cu ocară vrăjitorul Zarie din hotarele acelea; iar episcopul, pe care îl vedeţi în toate zilele, oriunde merge îi urmează poporul cu cîntări dumnezeieşti.

    Atunci fericita Evghenia, auzind acestea, se bucura cu duhul, se minuna şi ofta. Şi a început a-l ruga cu sîrguinţă pe bărbatul acela care vorbea cu dînşii, al cărui nume era Evtropie, zicînd: "Rogu-te, domnul meu, ca să vesteşti sfîntului episcop despre noi, care voim a ne întoarce de la idoli către Hristos. Sîntem fraţi şi ne-am sfătuit împreună, să ne facem creştini şi să petrecem în mănăstirea aceasta şi niciodată să nu ne despărţim unul de altul". A răspuns către dînşii bărbatul acela: "Tăceţi acum, pînă ce va intra în mănăstire şi se va odihni puţin de cale, iar cînd va fi vreme lesnicioasă, eu îl voi vesti pentru voi, după dorinţa voastră".

    Apropiindu-se ei de mănăstire, au ieşit monahii întru întîmpinarea episcopului, cîntînd: "Luat-am, Dumnezeule, mila Ta în mijlocul poporului Tău". Şi intrînd înăuntru poporul cu episcopul, a intrat şi Evghenia cu famenii săi tineri, deopotrivă la haine şi la tunderea părului. Săvîrşind episcopul dumnezeiasca slujbă în biserică şi la al nouălea ceas întărindu-se cu puţină hrană, după cum era obiceiul pustnicilor, s-a odihnit de oboseală şi a avut în vis vedenia aceasta: Un chip de asemănare femeiască ca unul din zeii elineşti şi care se cinstea de unii bărbaţi cu jertfe şi închinăciuni ca un Dumnezeu. Episcopul privind cu mîhnire la aceasta, căci poporul se înşela cu închinăciunea idolească, a zis către zeiţa care era între dînşii: "Aşa se cuvine ţie, care eşti zidirea lui Dumnezeu şi slujitoare împreună cu noi, să te socoteşti de oameni că eşti ca un Dumnezeu şi să primeşti de la dînşii închinăciune?" Aceasta auzind acestea, îndată a lăsat pe bărbaţii care i se închinau şi s-a dus după episcop zicînd: "Nu te voi lăsa, nici nu mă voi depărta de tine, pînă cînd nu mă vei duce şi mă vei da Făcătorului şi Ziditorului meu".

    Deşteptîndu-se, episcopul se gîndea la acea vedenie; şi iată că intră la dînsul Evtropie, zicînd: "Stăpîne, astăzi în urma ta au intrat aici trei tineri, fraţi, care au părăsit închinarea idolilor şi doresc să se însoţească cu ceata celor ce slujesc pe Hristos în mănăstirea aceasta şi m-au rugat cu lacrimi ca să vestesc sfinţiei tale acestea". Episcopul, înţelegînd visul, s-a bucurat şi a zis: "Îţi mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit a auzi o veste ca aceasta". Deci a poruncit să aducă înaintea sa pe cei trei tineri. Intrînd ei singuri înaintea lui, arhiereul a făcut mai întîi rugăciune, apoi a început a vorbi cu Evghenia părinteşte şi cu iubire de fii, întrebînd-o de numele de neam şi de patria lor. Ea, roşindu-se la faţă ca o fecioară, răspundea cu smerenie, zicînd: "Neamul nostru este din Roma, cetatea cea preaslăvită şi sîntem fraţi după trup; numele celui dintîi este Protan, al celuilalt Iachint, iar eu mă numesc Evghenia".

    Fericitul episcop Elen uitîndu-se cu dragoste la dînsa a zis: "Cu dreptate te numeşti Evghenia, pentru că numele se potriveşte cu duhul tău căci ai suflet cu bărbăţie şi te arăţi ca un bărbat în toate. Apoi, cu hotărîrea pe care o ai în minte ai să biruieşti firea femeiască, căci te va întări Hristos şi te vei îmbărbăta, pentru care, acum fiind femeie, te vei face ca un bărbat, schimbîndu-ţi numele cel femeiesc şi chipul, pentru dragostea lui Dumnezeu. Îţi vorbesc acestea, nu mustrîndu-te şi defăimîndu-te pentru firea ta femeiască, nici voind a te întoarce de la scopul tău, ci ca să ştii cîtă purtare de grijă are Dumnezeu de tine şi cum mi-a descoperit toate cele pentru tine, netăinuind nimic, ci arătîndu-mi cine eşti şi cum ai venit la mine şi cine sînt cei ce vor să vină cu tine. Deci sîrguieşte-te, Evghenio, a te arăta nu mai mică cu bărbăţia duhului, decît cu chipul, pentru că şi aceasta mi-a arătat Domnul meu, că te-ai pregătit sălăşluire curată a Lui, păzindu-ţi fecioria şi lepădîndu-te de înşelăciunea vieţii acesteia".

    Arhiereul, întorcîndu-se către Protan şi Iachint, a zis: "Şi voi fiind robi cu trupul, sînteţi liberi cu duhul, nerobindu-vă nimănui, prin cele pămînteşti, vrednicia sufletului, pentru care eu tăcînd, Hristos Domnul vorbeşte către voi: De acum nu vă voi mai numi robi, ci prieteni. Fericiţi sînteţi pentru o libertate ca aceasta, dar mai ales pentru prietenia şi unirea cu Hristos, căci aţi gîndit cu un cuget a lua jugul Lui asupra voastră şi n-aţi făcut nici o împiedicare fericitei acesteia în scopul ei, ci împreună cu dînsa ardeţi cu duhul a sluji pe Dumnezeu şi cînd ea va ieşi din viaţa aceasta, împreună cu dînsa şi voi vă veţi învrednici a primi de la Domnul aceleaşi cununi şi răsplătire, cărora se va învrednici şi ea". Acestea a vorbit cu dînşii episcopul, nefiind nimeni acolo, decît numai ei. Evgheniei i-a poruncit să petreacă în chip bărbătesc, deoarece nu ştia nimeni de taina aceea, apoi nu s-au depărtat nici unul de episcop, pînă ce nu i-a botezat şi unit cu ceata monahicească. Iar cîte s-au întîmplat din vremea de cînd sfînta se pogorîse din caretă, tăinuindu-se de robi, cu Protan şi Iachint şi cum se tînguiau părinţii pentru dînsa, să luăm aminte în cele ce urmează.

    Careta şi cu robii, care mergeau înainte şi nu ştiau nimic, s-au apropiat de porţile cetăţii şi au intrat, iar în faţa casei au ieşit cei din casă înaintea Evgheniei cu lumini. Dar alergînd la caretă au găsit-o goală şi, nevăzînd pe Evghenia, erau în mare nepricepere şi s-au tulburat tatăl şi mama ei, fraţii şi toţi cei din casă. Apoi s-a făcut ţipăt mare, strigare, tînguire, plîngere nespusă şi cercetare prin toată cetatea Alexandriei şi se întreba ce i s-a întîmplat fetei eparhului. Au fost trimise multe slugi în căutarea Evgheniei, care, străbătînd nu numai cetatea, ci şi toată ţara Egiptului, nelăsînd pe nimeni neîntrebat, în drumuri şi în sate, pe negustori, pe ţărani şi pe străini. Dar nicăieri nu puteau să audă ceva despre acel mărgăritar de mare preţ, pe care îl ascundea dreapta Celui de Sus în vistieria Sa, pînă la vreme de bună trebuinţă.

    Iar părinţii ei, ziua şi noaptea, cu nemîngîiate tînguiri, plîngeau pentru dînsa. Adeseori chemînd numele ei, îşi băteau feţele şi-şi presărau capetele cu cenuşă, apoi cădeau la pămînt de atîta slăbiciune şi durere a inimii şi strigau: "Evghenio, Evghenio, fiica noastră cea preadulce, unde te-ai ascuns, lumina ochilor noştri? În care loc te-ai tăinuit? Mîngîierea noastră, cum te-ai pierdut, nădejdea noastră?" Se tînguiau părinţii pentru fiică, iar fraţii plîngeau pentru sora lor, robii şi roabele lăcrimau pentru stăpîna lor şi toţi cetăţenii suspinau pentru dînsa, părîndu-le rău şi avînd durere la fel cu eparhul, domnul lor cel bun şi stăpînitor, pentru pierderea fiicei lui.

    După aceasta, neputînd Filip s-o afle nicăieri, a început să-i întrebe pe slujitorii idoleşti, pe vrăjitori şi pe fermecători, aducînd mulţime de jertfe idolilor, că doar va fi vestit vreun zeu despre fecioara cea pierdută. Şi a făgăduit că dacă o vor afla sau îi vor spune unde se află, le va da multe daruri, iar dacă nu vor spune adevărul, îi va omorî cu cumplită moarte. Dar n-a putut întru nimic să se înştiinţeze, căci vrăjitorii şi fermecătorii, ca nişte mincinoşi care nu ştiau nimic, văzînd că se osteneau în zadar şi primejdie de moarte le sta asupra, au alcătuit un basm pentru potolirea mîniei eparhului: că li s-a descoperit că, iubind Dumnezeu frumuseţea Evgheniei, a răpit-o în ceruri şi a aşezat-o în numărul zeilor.

    Crezînd părintele cel mîhnit acel basm, a încetat puţin mîhnirea, iar plîngerea a schimbat-o în bucurie. Îndată poruncind să se facă un idol de aur după asemănarea fiicei sale cea iubită, l-a pus în Alexandria la loc cinstit şi ca pe o zeiţă nouă, cu prăznuire şi cu aducere de jertfă multă, cinstea pe fiica sa, Evghenia, împreună cu tot poporul; cu acest fel de bucurie îşi potolea mîhnirea. Însă maică-sa, Claudia şi cu fraţii săi, Avit şi Serghie, necrezînd basmul acela, neîncetat şi nemîngîiat se tînguiau după Evghenia.

    Fericita fecioară, cea acoperită cu haine şi cu nume bărbătesc, pentru obiceiurile sale cele bărbăteşti şi pentru mărimea sufletului, fiind socotită că este bărbat, vieţuia în mănăstirea mai sus pomenită, bine vieţuind monahiceşte şi slujind lui Dumnezeu. Atît de mult a sporit în dumnezeiasca învăţătură, încît în doi ani toată Sfînta Scriptură a învăţat-o pe de rost şi atîta odihnă avea sufletul ei, încît altora li se părea că este unul din îngeri. Căci cine putea pricepe firea ei cea femeiască, pe care o acoperea puterea lui Hristos şi fecioria cea fără prihană, de care şi bărbaţilor celor desăvîrşiţi le era de mirare?

    Cuvîntul ei era smerit, cu dragoste, blînd şi nu mult vorbitor, plin de frica lui Dumnezeu şi de folos. La cîntarea în biserică nimeni nu se afla mai înainte decît dînsa şi era tuturor de folos. Pe cei mîhniţi îi mîngîia şi se bucura împreună cu cei ce se bucură; pe cel ce s-ar fi mîniat şi s-ar fi iuţit, numai cu un cuvînt îl îmblînzea, iar pe cel mîndru, ea, cu chipul cel smerit al vieţii sale, atît de mult îl folosea, încît acela îndată se prefăcea din lup în oaie. Nu după multă vreme i s-a dat ei de la Dumnezeu darul tămăduirii, că orice bolnav ar fi cercetat, îndată prin venirea ei se izgonea boala şi se dădea bolnavului desăvîrşită sănătate. Iar cei doi fameni ai ei, Protan şi Iachint, erau împreună vieţuitori cu dînsa şi următori ai vieţii ei şi de-a pururea robi şi prieteni.

    După trei ani de la întoarcerea ei către Dumnezeu, a răposat egumenul mănăstirii aceleia. Deci, adunîndu-se fraţii, toţi cu un glas şi cu un suflet rugau pe fericita să le fie lor egumen, pentru că nu ştiau taina ei cea acoperită de Dumnezeu, cum că Evghenia nu este bărbat cu firea, ci femeie. Căci văzînd viaţa ei cea plină de înţelepciune bărbătească, fără de prihană şi plăcută lui Dumnezeu şi pe toţi pustnicii ce erau în mănăstire fără de asemănare covîrşindu-i, pentru aceea cu multă rugăciune o sileau pe ea să primească stăreţia.

    Atunci sfînta - pe de o parte temîndu-se ca să nu fie împotriva legii, adică fiind femeie să stăpînească peste bărbaţi şi pe de alta ruşinîndu-se a nesocoti rugăciunea cea mare a tuturor feţelor cinstite -, a zis către dînşii: " Rogu-mă, fraţilor, aduceţi-mi aici Sfînta Evanghelie". Fiind adusă Evanghelia a zis: "Se cuvine ca pentru orice alegere, mai întîi pe Hristos să-l întrebăm. Deci să vedem întru această alegere a voastră ce ne va porunci Hristos şi ne vom supune voinţei Lui". Şi deschizîndu-se Sfînta Evanghelie în faţa tuturor, s-a aflat locul unde era scris aşa: Cel ce voieşte între voi să fie mai mare, acela să fie vouă slugă şi care voieşte să fie vouă mai întîi, să fie rob vouă. Acestea citindu-le, sfînta a zis: "Iată, că mă supun şi poruncii lui Hristos şi cererii voastre; deci voi fi dragostei voastre şi slugă şi rob". Şi s-au bucurat toţi pentru bunăvoirea ei. Deci a primit cel cu părere Evghenie, iar cu fapta Evghenia, egumenia mănăstirii aceleia şi s-a făcut tuturor ca un rob prins neîncetat, ostenindu-se pentru toţi fraţii, aducînd apă, tăind lemne, chiliile tuturor curăţind şi tuturor slujind cu multă osîrdie. Şi şi-a ales chilia de locuinţă a portarului, ca nici cu chilie mai bună să se arate mai presus decît alţii.

    Ostenindu-se întru toate slujbele mănăstireşti, niciodată n-a lăsat pravila cea obişnuită a bisericii, Utrenia, ceasurile şi la zile însemnate şi Liturghia şi Vecernia. Ea socotea acel ceas pierdut în zadar, în care s-ar fi întîmplat să nu dea laudă lui Dumnezeu şi foarte cu dinadinsul se păzea, ca să nu-i treacă nici un ceas fără a mulţumi Lui. În mîinile ei era lucrul, iar în gura ei neîncetat avea rugăciunea. Şi a luat stăpînirea asupra duhurilor celor necurate ca să le izgonească din oameni; apoi i se dăduse dar a face şi alte minuni, despre care nu ne ajunge vreme a povesti cu de-amănuntul. Însă trebuie să se povestească, de cînd s-a început prigoana asupra sfintei, cum şi despre alergarea, pătimirea sa şi săvîrşirea ei din viaţă.

    Era în Alexandria o femeie cu numele Melantia, bogată cu averea, dar săracă de fapte bune. Aceasta a căzut în boală de friguri şi pătimea de acea boală mai bine de un an. Avînd locuinţa sa aproape de mănăstirea aceia şi auzind că în mănăstire era un monah, cu numele de Evghenie, care cu înlesnire tămăduieşte tot felul de boli, a mers la dînsul cu sîrguinţă şi-l rugă să o vindece de neputinţa ei. Evghenie, milostivindu-se spre dînsa, a uns-o cu unt-delemn sfinţit şi îndată Melantia a scăpat de toate cele ce o vătămau înăuntru şi pricinuia ei boala frigurilor, încît s-a făcut sănătoasă şi s-a dus pe jos acasă, care era aproape.

    Peste puţină vreme, vrînd să le dea mulţumire pentru tămăduirea ce o căpătase, a făcut trei vase de argint curat şi umplîndu-le cu bani le-a trimis la doctorul său cel fără de plată, dar el nu le-a primit, ci le-a înapoiat la cel ce le trimisese, zicînd: "Noi ne îndestulăm şi prea ne îndestulăm cu de toate bunătăţile de la Dumnezeul nostru, iar pe tine te sfătuiesc, o, iubită Melantia, ca să împarţi pe aceştia celor ce le trebuiesc, adică săracilor". Melantia, văzînd darurile sale întoarse înapoi s-a mîhnit şi, alergînd la mănăstire, ce rugăciuni nu făcea şi cu ce cereri nu o silea ca să nu i se lepede darurile cele aduse! Abia înduplecîndu-se înainte stătătorul Evghenie a poruncit să ia vasele acelea şi să le ducă în cămara bisericii, ca să fie spre slujba altarului.

    Dintr-acea vreme Melantia, cunoscîndu-se cu Evghenie, adeseori îl cerceta şi s-a lipit de el cu dragostea cea fără de rînduială, neştiind firea cea femeiască, ce se tăinuia în chipul şi în numele cel bărbătesc. Căci îl vedea cu chipul tînăr şi frumos la faţă şi nu pricepea cum un tînăr ca acela, frumos la faţă, ar fi putut să vieţuiască în curăţenie. Tămăduirea ei nu o socotea a fi prin sfinţenia lui, ci prin meşteşugul doctoriei. Apoi, din zi în zi, se aprindea cu iubirea mai mult spre dînsul, ca să facă întîlnire de păcat şi căuta o vreme şi loc, în care i-ar fi cu lesnire a săvîrşi ce dorea.

    Într-o zi, venind în satul său, care era aproape de mănăstire şi gîndind la tînărul monah şi aprinzîndu-se de dînsul, s-a prefăcut bolnavă, apoi a trimis la dînsul cu rugăminte ca însuşi s-o cerceteze că este bolnavă şi să-i ajute ca şi mai înainte. Deci a venit fericita Evghenia şi a şezut lîngă patul celei bolnave, dar nu de boală, ci de poftă trupească. Melantia, căutînd la faţa Evgheniei, n-a mai putut tăinui focul ce se ascundea înăuntrul ei, care o ardea de mult timp şi deschizîndu-şi gura fără de ruşine, a început a grăi cuvinte de desfrînare, momind-o şi atrăgînd-o spre păcat, ca şi altădată egipteanca, femeia lui Pentefri, pe Iosif cel curat, zicînd: "Cu nesuferită poftă şi cu nemăsurată dragoste sînt cuprinsă de tine şi nu poate să se odihnească duhul meu, pînă nu voi săvîrşi aceasta, ca să fii domn a toată avuţia mea şi bărbatul meu, împreună vieţuitor. Căci pentru ce te chinuieşti în deşert cu înfrînarea cea de nici o treabă? În sărăcie şi în strîmtorare îţi pierzi singur, de bună voie, zilele tinereţilor tale, uscîndu-ţi trupul şi vestejindu-ţi frumuseţea feţei tale. Iată, avere mare, iată, visterii de aur şi de argint, pietre scumpe şi haine de mult preţ, robi şi roabe în număr mare. Iată, şi pe mine mă vezi tînără şi nu urîtă, care în acest an am rămas văduvă, ba încă şi fără de fii şi nu am moştenitor bogăţiei mele. Deci moşteneşte-le tu şi mie să-mi fii domn şi stăpîn".

    Acestea şi multe altele zicînd Melantia, Cuvioasa Evghenia se ruşina de cele ce-i spunea şi i-a răspuns aspru: "Taci, femeie, taci şi nu te ispiti a ne vătăma cu otrava şarpelui celui vechi, căci văd că te-ai gătit mare lăcaş diavolului; depărtează-te de la slugile lui Dumnezeu, ispititoare! Bogăţia ta să fie ca moştenire iubitorilor de patimi, celor asemenea ţie, iar bogăţia noastră este a sărăci împreună cu Hristos; iar cele de nuntă să piară din mintea noastră, ca nici să gîndim cîndva la dulceaţa trupească. O! fericită curăţenie, nu te vom vinde pentru bogăţia cea stricăcioasă. O! feciorie sfîntă, nu te vom strica cu desfrînarea. O! Maica lui Dumnezeu şi fecioară spre care eu nădăjduiesc, nu voi schimba făgăduinţele mele! Una ne este nunta, dorirea de Hristos. Unele ne sînt bogăţiile noastre, bunătăţile cele gătite în ceruri. Una este moştenirea noastră, cunoaşterea cea adevărată". Aceasta zicînd fericita Evghenia şi, sculîndu-se, îndată s-a dus la mănăstire.

    Melantia, umplîndu-se de nespusă ruşine şi de mînie s-a dus în cetate şi mergînd la eparh a zis: "Un tînăr de credinţă creştinească, care se spune că este doctor şi petrece într-o mănăstire ce este aproape de satul meu, a venit în casa mea şi l-am lăsat să intre în casă pentru tămăduire. Însă el, socotindu-mă ca una din femeile cele necinstite şi fără de ruşine, mai întîi prin cuvinte înşelătoare, apoi cu mîinile a început a mă sili către lucrul cel ruşinos. Dacă n-aş fi strigat cu glas mare şi de nu s-ar fi sîrguit o roabă să alerge la glasul meu, apoi neruşinatul acela ca un barbar m-ar fi siluit ca pe o roabă".

    Auzind acestea eparhul, s-a umplut de mînie şi a trimis să aducă pe acel tînăr, adică pe Evghenie, care se numea doctor şi pe toţi ce petreceau împreună cu dînsul şi, legîndu-i, să-i pună în lanţuri şi să-i ducă în închisoare. Dar, pentru că nu putea să ajungă numai o temniţă pentru monahii care vieţuiau împreună cu Evghenie, au fost împărţiţi la diferite închisori. Şi a ieşit vestea despre acel lucru nu numai în toată Alexandria, ci şi prin cetăţile dimprejur şi multă defăimare şi batjocură se făcea creştinilor de către elini. Toţi cei ce auzeau despre aceste lucruri, credeau că este adevărat şi o credeau pe Melantia foarte cinstită pentru ei, slăvită şi de mare neam.

    Deci, s-a rînduit o zi în care să se facă mare judecată şi pedeapsă asupra monahilor. Căci pe unii dintr-înşii, eparhul voia să-i dea spre mîncarea fiarelor, pe alţii să-i ardă cu foc, pe alţii să-i spînzure pe lemn, iar pe ceilalţi să-i piardă cu multe chinuri. Sosind ziua cea rînduită s-a adunat mulţime de popor, nu numai dintr-acea cetate, ci şi de prin toate cele dimprejur. S-au adunat acolo şi creştini fără de număr, între care erau mulţi preoţi şi episcopi. Aceia veniseră să vadă sfîrşitul robilor lui Dumnezeu celor nevinovaţi, căci ştiau că este o minciună asupra lor, apoi să adune rămăşiţele moaştelor lor şi să le îngroape cu cinste.

    Venind eparhul Filip, împreună cu fiii săi Avit şi Serghie şi şezînd la locul cel obişnuit de judecată, s-a adus fericita Evghenia în mijlocul priveliştei, împreună cu famenii săi şi cu ceilalţi monahi, încătuşaţi în lanţuri grele de fier, dar neştiind nimeni taina despre dînsa. Apoi s-a făcut strigare în popor: "Să piară aceşti necuraţi fără de lege". Şi a poruncit eparhul să aducă mai aproape pe mieluşeaua lui Hristos, Evghenia, începătorul răutăţii, precum ziceau ei şi să pună înainte toate uneltele cele de muncă, cum şi muncitori groaznici să stea gata de faţă la judecată.

    Veni sfînta la judecată înaintea tatălui şi a fraţilor ei, nefiind vinovată de nici un rău, îmbrăcată în haine bărbăteşti, monahiceşti şi cu faţa plecată în jos, ca să nu fie cunoscută. Eparhul a început a grăi către dînsa cu groază, zicînd: "Spune nouă, o! prea fără de lege creştine, astfel v-a poruncit vouă Hristos al vostru, ca să faceţi lucruri necurate şi pe nişte cinstite femei ca acestea, să le vînaţi cu meşteşugurile voastre spre pofta cea ruşinoasă? Spune nouă, nelegiuitule, cum ai îndrăznit să intri în casa prealuminatei femei Melantia şi curăţia ei cea de bun neam să o sileşti spre fapta cea de desfrînare? Căci, prefăcîndu-te în doctor viclean te-ai arătat vrăjmaş şi siluitor. Deci iată acum, neruşinatule, vei primi pedeapsa cea vrednică scornirii tale îndrăzneţe, căci rău fiind, rău vei pătimi!"

    Astfel iuţindu-se eparhul, fericita Evghenia a răspuns cu blîndeţe: "Domnul meu, Iisus Hristos, Căruia Îi slujesc, învaţă curăţie şi celor ce-şi păzesc fecioria neatinsă, le făgăduieşte viaţă veşnică. Pe femeia Melantia cea mincinoasă, îndată putem s-o arătăm că este mărturisitoare de minciuni asupra noastră, dar mai bine este să suferim noi cele rele, decît să fie ea biruită şi vădită ca să pătimească ceva rău, iar rodul răbdării noastre să nu piară. Însă de te vei jura pe sănătatea împăraţilor tăi, că nu-i vei face nici un rău acestei mărturisitoare mincinoase, vom cerceta despre păcatul cel aruncat de dînsa fără de vină asupra noastră şi o vom arăta chiar pe dînsa aflîndu-se întru necurăţie". Jurîndu-se eparhul şi prefăcîndu-se a împlini cererea, Evghenia a zis către femeia aceea: "O! Melantie, tu care ai numele înnegririi şi al întunecării, ai pregătit felurite munci asupra creştinilor prin clevetirea ta cea mincinoasă, iar acum stărui asupra noastră ca să fim chinuiţi, tăiaţi şi arşi; dar să ştii că Hristos nu socoteşte pe robii Săi astfel, precum tu cu minciună îi mărturiseşti. Să aduci pe roaba aceea, care a zis că a fost singură văzătoare a păcatului nostru, ca din gura ei să se vădească minciuna şi să se arate adevărul".

    Fiind adusă roaba aceea, s-a adăugat minciună la minciună, ca să placă stăpînei sale, căci cum putea zice ceva împotriva ei? Apoi a zis: "Pe acest tînăr fără de ruşine îl ştiu că adeseori făcea fărădelege cu femeile proaste şi pe mine, ticăloasa de multe ori m-a supărat. Apoi a îndrăznit şi la doamna mea, că din ceasul cel dintîi al zilei intrînd în camera ei, se prefăcea mai întîi că vorbea ca un doctor, îngrijindu-se de sănătatea ei, apoi a început a grăi cuvinte fără de ruşine. După aceasta s-a ispitit să o siluiască şi ar fi săvîrşit fărădelegea sa, dacă nu aş fi strigat eu la alte slujnice spre apărare şi de n-am fi izbăvit pe doamna noastră din mîinile desfrînatului acestuia". Şi a poruncit judecătorul să cheme pe celelalte slujnice, însă şi acelea asemenea ajutînd doamnei lor, mărturiseau minciună asupra monahului Evghenie. Atunci eparhul, foarte rău mîniindu-se, a strigat: "Ce vrei să zici împotriva acestora, o! ticălosule, căci cu atîtea mărturii te biruiesc şi cu adeverire se arată fărădelegea ta".

    Sfînta Evghenia a zis: "Vremea grăirii a sosit, de vreme ce a tăcut vremea tăcerii. Vreme slobodă este a mărturisi adevărul, ca să nu se laude fără de măsură minciuna adusă asupra noastră şi să nu se facă pentru creştini veste rea între neamuri. Am dorit cu adevărat ca taina mea să ţină pînă la ultima suflare şi minciuna cea adusă asupra noastră a o vădi la judecata ce va să vie şi a arăta curăţenia numai unuia singur, Aceluia pentru a Cărui dragoste sînt păzită. Însă ca să nu dănţuiască fărădelegea asupra nevinovăţiei şi necurăţenia cea păgînească să-şi bată joc de viaţa creştinească cea dreptcredincioasă şi curată şi nici să nu fie ea de rîs şi întru defăimare, este nevoie a arăta îndată aceea ce pînă acum, cu multă pază, m-am sîrguit a tăinui. Deci voi arăta adevărul, nu spre slava deşartă, ci spre slava numelui lui Hristos Iisus. Pentru că atît de mare este puterea numelui Sfînt, încît şi femeile cele ce vieţuiesc întru dumnezeiasca Lui frică, se învrednicesc cinstirii celei bărbăteşti şi nici nu poate fi unul mai mare decît altul cu credinţa. Căci zice Apostolul Pavel, învăţătorul cel creştinesc, că nu este la Dumnezeu deosebire între bărbat şi femeie, că voi toţi una sînteţi întru Hristos Iisus, întru care am crezut şi pe care l-am iubit cu osîrdie şi spre care toată nădejdea mi-am pus, am voit mai bine a fi bărbat cu viaţa şi cu chipul, decît femeie şi a păstra fecioria mea preacuratului şi nestricăciosului Mire ceresc".

    Acestea zicînd şi-a rupt haina sa de sus şi şi-a descoperit o parte a sfîntului şi preacuratului ei trup fecioresc şi s-a arătat că este de parte femeiască. Apoi a zis către eparh: "Domnul meu, tu îmi eşti mie tată după trup şi Claudia îmi este maică, iar aceştia, ce şed împreună cu tine, Avid şi Serghie, îmi sînt fraţi". Eu sînt fiica ta, care pentru dragostea lui Hristos, m-am lepădat de lume şi de toate dulceţile ei. Iată, Protan şi Iachint, famenii mei, cu care împreună am intrat în şcoala lui Hristos şi atîta dar mi-a arătat Hristos, încît m-a făcut prin milostivirea Sa biruitoare asupra tuturor poftelor şi patimilor. Aceluia cred fără îndoială, cum că aşa mă va păzi pînă la sfîrşit, precum sînt acum".

    Acestea zicîndu-le ea şi încă nesfîrşind cuvîntul său, a fost cunoscută de tatăl său şi de fraţi după vorbă şi după oarecare semne ce le avea în faţă, deoarece cu sîrguinţă îşi întorsese ochii spre dînsa şi, cunoscînd-o că este Evghenia cu adevărat, s-au sculat îndată de la locurile lor, cu negrăită bucurie şi cu lacrimi şi, alergînd, au căzut pe grumajii ei sărutînd-o, plîngînd de bucurie şi veselindu-se pentru aflarea aceleia fără de care nici lumina lumii acesteia nu le era plăcută. Apoi îndată s-a vestit şi mamei sale Claudia, cum că fiica ei Evghenia s-a aflat. Ea venind degrabă şi văzînd pe preaiubita ei fiică, cu bucurie a îmbrăţişat-o şi cuvinte măgulitoare îi grăia, ca şi cum ar fi înviat din morţi.

    Iar poporul care privea la acel lucru se minuna şi ridicînd glas striga: "Unul este Hristos, unul este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor". Mulţimea creştinilor împreună cu preoţii şi cu episcopii, care veniseră pentru îngroparea moaştelor muceniceşti, asemenea umplîndu-se de nespusă bucurie, striga: Dreapta Ta, Doamne, s-a preamărit întru tărie, mîna Ta cea dreaptă, Doamne, a sfărîmat pe vrăjmaşi. Cine este Dumnezeu mare, ca Dumnezeul nostru? Cel ce descoperă cele ascunse şi arată cele tăinuite, vînînd pe cei înţelepţi întru meşteşugurile lor. Şi aducînd haine ţesute cu aur şi podoabe de mult preţ, părinţii şi fraţii au îmbrăcat-o pe Evghenia fără vrerea ei şi au urcat-o pe un loc înalt, ca să fie văzută de toţi şi ca toţi să se bucure împreună cu dînşii. Apoi au dezlegat din legături pe monahii ce erau legaţi cu Evghenia şi aceia fiind lăudaţi şi fericiţi cu multe cuvinte bune, ca nişte robi ai lui Hristos erau cinstiţi.

    Atunci Melantia s-a umplut de mare ruşine şi de frică şi, fiind încă în privelişte, a căzut un foc mare din cer peste casa ei şi a ars pînă în temelie cu toate bogăţiile ei şi cu vistieria, încît nici urmă dintr-însa n-a rămas. Şi s-a făcut mare bucurie credincioşilor, care erau în Alexandria şi în tot Egiptul; dar mai ales atunci cînd însuşi eparhul Filip s-a botezat dimpreună cu femeia, cu fiii şi cu toată casa şi au primit credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi mulţime mare de elini au primit Botezul în acea vreme şi s-a întors pacea în Biserica lui Hristos. Filip, eparhul, a trimis cărţi către împăraţii Sever şi Antonin, zicînd că nu este de folos împărăţiei Romei a izgoni de prin cetăţi pe nevinovaţii creştini, care sînt de mult ajutor la treburile cele de obşte ale poporului. Şi s-au înduplecat împăraţii la sfatul lui, încît creştinii cei ce erau de prin laturile Egiptului şi prin alte cetăţi, îşi primeau locurile, sălaşurile şi casele, cum şi vredniciile, înflorind în pace în dreapta-credinţă creştinească.

    Dar de vreme ce sfinţeniei îi urmează zavistia vrăjmaşului şi împotriva faptei bune, răutatea aduce război, unor închinători de idoli, din cei mai de frunte ai Alexandriei, le-a venit foarte greu aceasta, că vedeau pe creştini din zi în zi înmulţindu-se, iar închinătorii de idoli împuţinîndu-se. Deci, prin îndemnarea tatălui lor, satana, s-au dus la împăraţi, clevetind asupra creştinilor şi zicînd: "Nouă ani Filip a cîrmuit bine ţara Egiptului şi a întărit legile împărăteşti. Dar acum nu ştim ce i s-a întîmplat şi cum s-a schimbat că a lăsat slujbele împărăteşti ale părinteştilor noştri zei şi trage tot poporul cu el, către închinăciunea Aceluia, pe Care iudeii, precum toţi vorbesc, răstignindu-L în Palestina, L-au omorît. El nu cinsteşte poruncile voastre împărăteşti şi n-are supunerea cea cuviincioasă, că a cinstit mai mult pe necredincioşii creştini decît pe noi - dintre care mulţi dintre ei, intrînd în capiştile zeilor noştri, cu nenumărate hule îi necinsteau, numindu-i lemne, pietre nesimţitoare şi idoli fără suflet.

    Unele şi altele ca acestea zicînd, a pornit pe împăraţi cu mînie asupra lui Filip, care au şi scris către dînsul astfel: "Prea îndumnezeitul împărat care a fost mai înainte de noi, ştiind dreapta ta credinţă către părinteştii zei ai romanilor, nu ca pe un eparh, ci ca pe un împărat al Egiptului te-a pus în Alexandria şi a voit ca pînă cînd vei fi între cei vii, să stăpîneşti acele laturi neschimbat şi nimeni altul să nu se trimită acolo în locul tău. Acea cinste noi ţi-am păzit-o întreagă cît ai fost prieten şi slujitor al zeilor. Dar de vreme ce acum auzim că ai lăsat pe zei şi către noi nu te arăţi voitor de bine, poruncim ca ori să te întorci către cinstirea cea dintîi a zeilor romanilor şi să-ţi moşteneşti slava şi cinstirea cea mai dinainte sau, împreună cu lepădarea de zei, să laşi dregătoria şi să te păgubeşti şi de averile tale".

    Citind eparhul acea scrisoare împărătească, s-a prefăcut bolnav pînă ce îşi va vinde toată averea şi să dea o parte bisericilor, iar alta săracilor. Fericitul Filip era ritor bine vorbitor şi pe mulţi din elinii cei mai de frunte i-a sfătuit cu cuvintele sale şi i-a întors la creştinătate, iar pe cei slabi la suflet şi pe cei ce se îndoiau în credinţă, i-a întărit şi i-a împuternicit. Risipindu-şi şi împărţindu-şi averea, a lepădat şi dregătoria eparhiei şi îndată toţi creştinii care erau în Alexandria l-au ales episcop al lor.

    După cîtăva vreme a venit în locul lui alt eparh din Roma, cu numele Terentie. Acesta căuta să omoare pe Filip, dar se temea de popor, pentru că toţi erau gata a-şi da viaţa pentru dînsul. De aceea a îndemnat în taină pe nişte ucigaşi, care, intrînd la sfînt şi găsindu-l singur rugîndu-se lui Dumnezeu, l-au lovit cu săbiile şi, ieşind, s-au ascuns. Îndată s-a înştiinţat toată cetatea şi s-a făcut multă plîngere şi strigare şi tulburare. Terentie, temîndu-se ca poporul să nu priceapă vicleşugul lui, a poruncit să caute cu sîrguinţă pe ucigaşii aceia, pe care aflîndu-i, i-a aruncat în temniţă, legîndu-i cu lanţuri grele ca şi cum ar fi vrut să-i muncească aspru şi să-i omoare. Fericitul episcop Filip, după primirea acelor răni, a mai trăit trei zile şi s-a rugat lui Dumnezeu ca să întărească mai mult în credinţă pe cei începători, pe care învăţîndu-i din destul, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, sfîrşindu-se şi învrednicindu-se cununii muceniceşti, după ce a fost episcop un an şi trei luni. A fost îngropat înăuntrul cetăţii, în locul ce se cheamă Izium, în biserica zidită de dînsul. Pe ucigaşii aceia, ţinîndu-i Terentie eparhul cîtăva vreme în temniţă, i-a eliberat din porunca împărătească. Atunci toţi au cunoscut că prin îndemînarea lui a fost omorît Sfîntul episcop Filip.

    După moartea Sfîntului Filip, Sfînta Evghenia, aducînd la sine fecioare creştine, petrecea în feciorie cu dînsele, slujind lui Dumnezeu, iar maică-sa Claudia, zidind o casă mare pentru străini, slujea străinilor şi bolnavilor. Apoi, nu după puţină vreme, luîndu-şi fiii şi pe fericita sa fiică, s-a dus în patria sa, la Roma şi s-a aşezat acolo pe moşiile sale. Avit şi Serghie au fost primiţi cu dragoste de boierii Romei şi pe unul dintr-înşii l-au pus antipat în Cartagina, iar pe celălalt l-au aşezat sfetnic împărătesc în Africa, iar Sfînta Evghenia chema în taină către Hristos pe fetele boierilor de bun neam şi le îndupleca spre păzirea fecioriei.

    Era atunci în Roma o fecioară tînără de neam împărătesc, care rămăsese orfană de părinţi, cu numele Vasila şi care fusese încredinţată pînă la vîrsta sa unui unchi al său, cu numele Elen. Apoi a fost dată de împăraţi în logodnă unui tînăr oarecare de bun neam, vestit pentru vitejia lui şi pentru bunul neam, cu numele Pompie. Iar nunta au amînat-o pînă după cîţiva ani, căci fecioara rămăsese încă foarte mică, fiind orfană de părinţi. Aceasta, auzind de numele lui Hristos, de Evghenia şi de viaţa ei cea feciorească şi curată, de lucrurile ei cele minunate, care se făceau cu puterea lui Hristos, s-a aprins cu duhul, chemînd-o Dumnezeu cu insuflări tăinuite către cămara Sa. Şi dorea să dobîndească două lucruri: adică să se înştiinţeze despre Hristos cu adeverire şi să vadă pe Evghenia. Însă nu putea să se ducă la dînsa să vorbească, din pricina logodnicului său, de care se temea să nu afle din pricina prigoanei care era atunci în Roma contra evreilor. De aceea Vasila a trimis la Evghenia pe un vestitor credincios al său, rugînd-o ca măcar prin scrisoare s-o vestească despre Hristos şi s-o înveţe cum să creadă într-Însul.

    Sfînta Evghenia s-a bucurat foarte mult de un vestitor ca acela şi, sfătuindu-se cu maică-sa şi cu famenii, ştiind că nu atît scrisoarea, cît cuvintele care ies din gură, pot să înveţe pe om, a poruncit famenilor săi să se pregătească să-i trimită ca dar către Vasila. Deci i-a trimis, zicînd: "Iată, iubita mea soră Vasila, îţi trimit în dar pe aceşti fameni care au fost de-a pururea robi ai mei, pe Protan şi pe Iachint, care au crescut dimpreună cu mine din copilărie şi aceştia să-ţi fie de la mine ca scrisoare vie". Şi i-a primit Vasila pe fameni cu mare bucurie, ca pe nişte robi cu numele, iar cu fapta ca pe nişte apostoli ai lui Hristos.

    Aceştia, ziua şi noaptea vorbind cu dînsa, au învăţat-o cum să creadă în Hristos. Ea neîncetat asculta cu multă luare-aminte, cu dulceaţă şi cu umilinţă dumnezeieştile cuvinte care ieşeau din gura lor şi a crezut din toată inima într-unul Dumnezeu, Ziditorul a toate. De acest lucru înştiinţîndu-se Papa al Romei, fericitul Cornelie, a venit la dînsa în taină şi a botezat-o în numele Sfintei Treimi. Apoi şi unchiul ei Elen s-a apropiat de Hristos astfel încît Vasila putea cu înlesnire să se vadă cu Evghenia şi să se îndulcească de vorba sfintei şi de dragostea ei, căci Evghenia în toate nopţile mergea în casa ei, povăţuită fiind de unchiul Vasiliei. Astfel Sfînta Evghenia şi fericita ei maică Claudia, la multe suflete se făceau pricinuitoare de întoarcere către Dumnezeu. Toate văduvele creştinilor, care erau în Roma, aveau scăpare la Claudia, iar fecioarele la Evghenia şi la dînsele se odihneau trupeşte şi duhovniceşte. Fericitul papă, Cornelie, în toate sîmbetele seara trimitea în casa Claudiei rugăciuni şi psalmi, ca să se roage toată noaptea şi să preamărească pe Dumnezeu. Iar la cîntarea cocoşilor mergea singur la dînsele şi, botezînd pe cele ce se apropiau de Hristos, săvîrşea dumnezeiasca Liturghie şi le împărtăşea pe toate cu sfintele şi dumnezeieştile Taine. Astfel se înmulţea Biserica lui Dumnezeu, deşi era în mijlocul prigoanei, asemenea crinului în mijlocul spinilor. Pentru că, multe fecioare au cîştigat lui Dumnezeu aceste sfinte fecioare, Evghenia şi Vasila; iar Sfînta Claudia, femei; iar fericiţii fameni, Protan şi Iachint, au cîştigat mulţi tineri.

    După ce au ajuns împăraţi păgînii Valerian şi Galerie s-a rînduit mai mare prigoană asupra creştinilor, căci s-a dat poruncă împărătească ca să fie omorîţi toţi dascălii creştini; dar mai întîi a fost căutat spre ucidere fericitul papă Cornelie. Atunci Sfînta Evghenia, văzînd pe Sfînta Vasila, a zis: "Mi s-a arătat mie de la Domnul, că pentru fecioria ta, degrabă vei pătimi". Iar Vasila a răspuns Evgheniei: "Şi mie a binevoit Domnul a-mi descoperi despre tine, că ai să primeşti îndoită cunună mucenicească: una pentru ostenelile şi răbdarea ispitei ce ţi s-a întîmplat în Alexandria; iar alta pentru adevăratul tău sînge, pe care vrei să-l verşi, pătimind pentru Hristos". Fericita Evghenia, ridicîndu-şi mîinile sale, a zis: "Doamne Iisuse, Fiul celui preaînalt, Care pentru mîntuirea noastră Te-ai întrupat prin fecioria Preacuratei Maicii Tale, Tu pe toate fecioarele care le-ai încredinţat mie, du-le întru fecioria cea neîntinată în Împărăţia slavei Tale".

    Şezînd cu Evghenia şi cu Vasila multe fecioare ale lui Hristos, din cele ce erau cu dînsele, a zis fericita Evghenia către toate: "Iată, a sosit vremea culesului viilor, în care se taie strugurii şi se calcă cu picioarele, iar după aceasta se pun înainte la ospăţul Împăratului. Nici o împărăţie nu este puternică fără rodul strugurilor acestora şi nici o vrednicie mai luminată nu se împodobeşte. Deci, voi, odraslele mele şi strugurii pîntecelui meu, fiţi gata întru Domnul. Fecioria este semnul cel dintîi al apropierii către Dumnezeu, asemenea îngerilor: este maica vieţii celei veşnice, prietenă a sfinţeniei, cale fără de primejdie către cer, doamnă a bucuriei, povăţuitoare a puterii celei făcătoare de minuni, cunună a credinţei şi tărie a dragostei. Şi de nimic nu ni se cuvine a ne osteni aşa, de nimic a îngriji ca de aceasta, adică a petrece în feciorie fără prihană.

    Ceea ce este şi mai preamărit, este a muri chiar pentru feciorie. Pentru că ce sînt momelele cele deşarte ale lumii acesteia, care vin cu veselia cea vremelnică şi se duc cu durerea cea veşnică? Aduc în puţină vreme rîs, ca să bată cu rîsul cel veşnic. Arată florile dulceţilor cele lesne trecătoare, ca să aducă amărăciunile cele prea uscate, care rămîn totdeauna. Făgăduiesc desfătarea vieţii acesteia, ca în veacul ce va să vie să dea pe om muncilor celor veşnice. Pentru aceea, o! prea iubite fecioare, voi care v-aţi nevoit pînă acum împreună cu mine, întru nevoinţă feciorească să petreceţi întru dragostea Domnului, precum aţi început din vreme. Să plîngeţi vremelnic, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi în veci, iar eu vă încredinţez pe voi Duhului Sfînt şi cred că pe toate vă va păzi curate şi fără de prihană. Însă voi de acum nu mai căutaţi să vedeţi faţa mea cea trupească, ci luaţi seama duhovniceşte la lucruri şi la fapte bune". Acestea zicînd, a sărutat pe fiecare în parte şi mîngîia pe cele ce plîngeau; apoi, făcînd rugăciune cu Vasila şi sărutîndu-se, s-au despărţit.

    În aceiaşi zi, oarecare roabă din cele ale Sfintei Vasila, alergînd către Pompie, logodnicul doamnei sale, a zis: "Domnul nostru ştim că Doamna noastră Îţi este dăruită de la împăraţi, ca să o iei de soţie, aşteptînd vîrsta ei cea desăvîrşită. Iată, acum sînt mai mult de şase ani şi nu mai săvîrşeşti nunta. Însă îţi vestesc că de acum nu o vei mai lua pe ea pentru că unchiul şi crescătorul ei este creştin şi ea cu toată osîrdia a primit credinţa creştină şi nu numai de tine, ci şi de toată lumea se depărtează. Ea are doi fameni trimişi de la Evghenia, pe care îi cinsteşte ca pe nişte domni ai săi şi în toate zilele le sărută picioarele, ca unor dumnezei fără de moarte; iar aceia sînt învăţătorii vrăjilor creştineşti".

    Acestea auzind Pompie, s-a mîniat foarte şi îndată sculîndu-se, a alergat la Elen, crescătorul Vasilei şi a zis către dînsul: "În aceste trei zile am socotit să-mi săvîrşesc nunta mea, deci dă-mi să văd pe fecioara pe care mi-au dăruit-o împăraţii spre însoţire". Moşul ei, îndată cunoscînd că Pompie a fost înştiinţat de credinţa lor în Hristos, a răspuns: "Cît a fost copilă mică şi nepricepută, eu am păzit-o şi ferit-o ca lumina ochilor, crescînd-o precum se cădea, dar acum de vreme ce este la vîrsta şi înţelegerea cea desăvîrşită, pentru aceea după mărirea numelui casei sale, voieşte a fi liberă şi nerobită nimănui. Iar a o vedea pe dînsa, aceasta nu este în stăpînirea mea, ci în voia ei". Pompie, mîniindu-se mai mult, a alergat la palatele Vasiliei şi, bătînd în poartă, poruncea portăriţelor să vestească pe fecioară despre dînsul. Dar Vasila, înştiinţîndu-se de venirea lui, nu l-a primit, pentru că ea a spus: "Nu se cuvine să aibă tînărul vorbă deosebi cu o fecioară, pentru că ei nu i se cade a căuta la faţă bărbătească şi eu nu ştiu cu ce plan vine Pompie la mine".

    Deci, ducîndu-se Pompie cu ruşine şi rugînd pe oarecari din senatori, i-a luat cu dînsul şi a mers şi a căzut la picioarele împăraţilor, jeluindu-se asupra logodnicei sale şi asupra Evgheniei, zicînd: "Ajutaţi romanilor voştri, o! prealuminaţi împăraţi, şi pe Dumnezeul cel nou pe Care l-a adus Evghenia de la Egipt, izgoniţi-L din cetatea aceasta, pentru că acei care se numesc creştini, de mult sînt vătămători ai poporului şi îşi bat joc de legile voastre, iar pe zei îi trec cu vederea ca pe nişte idoli deşerţi şi răzvrătesc chiar legile firii, zicînd că este lucru cu nedreptate logodnicului a-şi lua pe logodnica sa. Dacă nu se vor însura oamenii, apoi de unde se vor naşte copii? Şi dacă aceia nu se vor naşte, apoi pe cine va stăpîni împărăţia voastră? De unde se vor mări oştile şi puterea romanilor? Cine va birui pe vrăjmaşi şi cum se va întări patria şi viaţa omenească?"

    Zicînd acestea şi multe altele şi cu lacrimi rugîndu-se Pompie, împăratului i s-a făcut milă de dînsul şi a dat poruncă împărătească, ca Vasila fecioara, sau să binevoiască a primi pe logodnicul său, sau să fie omorîtă cu sabia; iar Evghenia sau să jertfească zeilor, sau să fie supusă la munci şi să moară. A mai poruncit împăratul ca toţi creştinii să fie omorîţi şi nu numai creştinii, ci şi aceia care ar îndrăzni a tăinui la dînşii creştini să fie munciţi.

    Venind porunca împărătească la Sfînta Vasila, ea a răspuns cu glas mare şi cu multă îndrăzneală: "Pe Împăratul împăraţilor îl am logodnic, căci El este Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi afară de El, alt bărbat stricăcios nicidecum nu vreau să am". Zicînd acestea sfînta, au înjunghiat-o îndată cu sabia. Apoi au prins şi pe cei doi fameni, Protan şi Iachint şi i-au atras către capiştea idolească ca să se închine necuratului Die. Iar ei intrînd şi rugîndu-se Dumnezeului celui adevărat, îndată a căzut idolul Die înaintea picioarelor lor şi s-a făcut praf şi cenuşă. De acest lucru înştiinţîndu-se Nichita, eparhul cetăţii, a poruncit ca să le taie capetele, zicînd că au vrăjit şi au sfărîmat pe zeul Die.

     Atunci au adus şi pe Evghenia şi i-au zis ei: "De unde aţi învăţat acest meşteşug vrăjitoresc cu care stăpîniţi şi pe marii zei?" Ea a răspuns: "Cu adevărat ai zis, o! eparhule, că noi creştinii stăpînim pe zeii voştri, dar nu cu meşteşug vrăjitoresc cum zici, minţind astfel. Noi cu nebiruită putere a Dumnezeului nostru săvîrşim cîte voim, iar zeii voştri sînt nişte diavoli, căci nu pot a face bine celor ce-i cinstesc pe dînşii şi nici nouă celor ce-i ocărîm, nu pot să ne facă rău". Atunci a poruncit eparhul să o ducă înaintea Artemidei şi s-o urmeze ucigaşul cu sabia în mînă, şi dacă nu va voi să se închine zeiţei, degrabă să o ucidă.

    Ajungînd la capişte, a stat înaintea zeiţei în chip de rugăciune, zicînd: "Dumnezeule cel veşnic, Care m-ai învrednicit să mă nasc şi să mă păzesc fecioară curată a Unuia Născut Fiului Tău, pînă astăzi, Însuţi săvîrşeşte şi acum minuni, Preafericite, ca să se mărească robii Tăi şi să se ruşineze cei ce se închină urîciunii celei cioplite". Astfel rugîndu-se ea s-a făcut cutremur mare şi a căzut toată capiştea şi s-a zdrobit idolul Artemidei, precum şi ceilalţi idoli minune de care s-au înspăimîntat toţi cei de faţă. Cei cunoscători ziceau că este facere de minune şi lucrul dumnezeieştii puteri, iar cei fără de minte socoteau vrăjitorie cele făcute.

    Înştiinţîndu-se împăratul despre aceasta, a poruncit să lege de grumazul ei o piatră mare şi s-o arunce în adîncul Tibrului. Aceasta făcîndu-se, piatra îndată s-a dezlegat, iar ea umbla, ca şi altădată Apostolul Petru, pe deasupra apei. Atunci au aruncat-o într-un cuptor aprins de foc, dar în deşert se osteneau, căci focul s-a făcut rob ei, pierzîndu-şi firea, răcorind-o şi păzind-o nevătămată. Deci, neştiind în ce chip mai grozav să o omoare, au închis-o într-o temniţă întunecoasă şi adîncă. Apoi au poruncit să nu-i aducă nimic de mîncare, pînă ce va muri de foame, neştiind nesocotiţii căci cu ea era Domnul luminii, Care a strălucit toată temniţa şi în fiecare zi îi aduceau îngerii hrană cerească, pîine mai dulce decît mierea şi mai albă decît zăpada.

    Lucrul cel mai mare este, că a venit însuşi împăratul îngerilor ca să o cerceteze şi i-a zis: "Evghenio! Eu sînt Cel ce am primit cruce şi moarte pentru tine, precum şi tu pentru dragostea Mea rabzi nişte cumplite munci ca acestea. De aceea de multe daruri şi de preamare slavă am să te învrednicesc, în împărăţia Mea cea veşnică. Iar spre încredinţarea ta că vei primi acestea în ceruri, semn să-ţi fie aceasta: Te vei despărţi de lumea aceasta vremelnică şi stricăcioasă, ca să vii la viaţa cea de sus, chiar în ziua în care m-am născut Eu om".

    Astfel grăind către dînsa Domnul nostru Iisus Hristos, Sfînta Evghenia se topea ca ceara de focul dorului celui dumnezeiesc şi ca un rîu de ape s-a revărsat cu dragostea către El, încît se împlinea cu dînsa cuvîntul eclesiastului: Tare ca moartea este dragostea, iar aripile ei sînt aripi de foc; apă multă nu va putea stinge dragostea şi rîurile n-o vor putea acoperi pe dînsa. Aşa a mîngîiat şi cu dragostea Sa a îndulcit, Iisus cel preadulce, pe iubita Sa mireasă Evghenia şi a vindecat-o de răni. Apoi s-a depărtat de la ochii ei, lăsînd în inima ei o nespusă bucurie duhovnicească. Şi petrecea sfînta în temniţa întunecoasă ca în ceruri, aprinsă fiind cu dragostea îngerească de Mirele său, Hristos, pe Care Îl mărea cu inima şi cu gura şi-I mulţumea că nu a trecut-o cu vederea, ci a cercetat şi a mîngîiat pe roaba Sa, care pătimea pentru dragostea cea către El.

    Păgînii au trimis un gealat şi au înjunghiat-o în temniţă, în luna decembrie, ziua douăzeci şi cinci, în însăşi ziua domnească a naşterii Domnului. Maică-sa cu cei de casă ai ei, au îngropat cu cinste sfintele ei moaşte, într-o ţarină a lor, ce era afară din cetate, într-un loc ce se numea Calea romanilor, în care mai înainte şi ea îngropase multe moaşte ale altor sfinţi.

    Astfel trăind Evghenia cu cinste şi cu mare credinţă şi cu minunată petrecere s-a învrednicit de prea multă slavă de la Dumnezeu. Iar mamei ei, plîngînd multe zile la mormînt, i s-a arătat într-o noapte în vis atît de strălucită şi împodobită, încît nu putea Claudia să caute la faţa ei. Mai erau şi alte fecioare cu dînsa şi i-a zis: "Pentru ce plîngi şi boceşti pentru noi şi nu te veseleşti mai bine şi să te bucuri? Cunoaşte că mă aflu în multă şi nespusă veselie, împreună cu sfinţii mucenici şi cu tatăl meu Filip, împreună împărăţind cu Hristos, Care în ziua Duminicii, te va lua şi pe tine întru veselia cea veşnică".

    Acestea auzindu-le mama sa şi văzînd pe sfinţii îngeri împreună cu dînsa călătorind, s-a bucurat foarte şi a mulţumit lui Dumnezeu. Deci, chivernisind bine toate averile sale, împărţindu-le la săraci, s-a odihnit întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie

Cuvinte cheie: Sfinta Mucenita Evghenia Fecioara, Evghenia Fecioara, Evghenia

Cautare:

Pătimirea şi viaţa Sfintei Muceniţe Evghenia Fecioara

Vizualizari: 1352

Id: 2044

Imagine:

Share: